Nasterea din ziua de azi. Dar de maine?

Text: Echipa Pravaliei Parintilor

Subiectul dezbaterii “nastere naturala sau nastere prin cezariana” nu se epuizeaza niciodata. Aceasta dezbatere nu este doar una interioara, in gandurile mamei care se pregateste pentru a da viata, ci s-a transformat, mai mult ca oricand, intr-o dezbatere intre medic si pacient, sau chiar intre cadrele medicale.

O dezbatere de principii si idei despre ce inseamna “binele” pentru cuplul mama-copil, ce este “normal” si ce este “patologic”, cat de sanatos este sau nu “naturalul” in general.

Undeva, o mama isi mangaie abdomenul unde se ascunde viata, cufundata in vise, nazuinte, traind furtuni de anxietate sau cufundandu-se in oaze de liniste si acalmie, contempland la nevoile ei si ale bebelusului ei si la cat de capabila este ea sa faca fata provocarilor ce vor urma.

In 2011, FONPC (Federatia Organizatiilor Neguvernamentale pentru Copii), prezenta concluziile primului studiu efectuat la nivel national despre urmarirea sarcinii si a nasterii: “Acompanierea Nasterii in Romania”. Era pentru prima data cand se lansa un semnal de alarma oficial vizavi de cresterea alarmanta a numarului de operatii cezariene (30% la nivel national, triplu fata de 10 ani in urma si dublu fata de recomandarea Organizatiei Mondiale a Sanatatii). Iar dintre nasterile vaginale, 30% erau provocate, adica declansate prin proceduri specifice medicale.

In anii urmatori incidenta cezarienelor a continuat sa creasca, mai ales in mediul urban, iar in anul 2019, voci din lumea politica au atras atentia in dezbateri in Parlament asupra faptului ca nasterile prin cezariana se realizeaza deja in proportie de 60% in unele clinici, acesta fiind un real semnal de alarma in ceea ce priveste politicile publice de sanatate. Concomitent, suntem fruntasi in ceea ce priveste mortalitatea si morbiditatea infantila in Europa.

Pe scurt, situatia nasterilor in prezent, in Romania este cam asa:
  • Institutional, nasterile au loc in maternitati, sub supravegherea medicului obstetrician, care este responsabil de actul medical al nasterii. Moasa este prezenta, insa, desi legislativ are dreptul de a asista nasterea naturala, conform normeleor metodologice de aplicare a acestei legi, dreptul ii este considerabil ingradit. La nivel european exista Directiva 2005/36/CE care reglementeaza excercitarea profesiei de moasa. Moasa este cea care ar trebui sa se ocupe de monitorizarea pre-, intra- si postnatala atat a mamelor cat si a bebelusilor cu risc scazut. Este ceea ce se si intampla de fapt in majoritatea statelor europene, in care moasa este persoana responsabila de asistarea nasterilor naturale, iar medicul obstetrician monitorizeaza si asista sarcinile si nasterile ce implica diverse patologii. Moasa este veriga lipsa a sistemului nostru de sanatate in ingrijirea materno-fetala, si din pacate, in 2019, portile ultimei Facultati de Moase din Romania, din cadrul Universitatii de Medicina “Carol Davilla” din Bucuresti, s-au inchis.
  • Statistic, in multe dintre maternitatile de stat sau private cel putin din Bucuresti, procentul de operatii prin cezariana depaseste 60%, insa exista maternitati, putine la numar, in care echipa medicala este focusata pe acordarea ingrijirilor medicale in acord cu cercetarile bazate pe dovezi si unde se incurajeaza nasterea naturala.
  • Exista o discrepanta intre sistemul de ingrijire materno-fetala din Occident (ne referim aici nu numai la ghidurile si protocoalele medicale detaliate, la rolul proeminent al moasei si la organizarea institutionala ci si la atentia care se acorda sanatatii psihice, emotionale a gravidei si a nou-nascutului pe parcursul sarcinii, nasterii si perioadei postnatale) si ceea ce se intampla in maternitatile din Romania (abaterile de la standardele europene, contradictiile legislative, pastrarea unor practici invechite ce promoveaza separarea copilului de mama dupa nastere).
  • Spre deosebire de generatiile anterioare, datorita accesului la internet si a liberei circulatii, parintii se informeaza mai mult. Viitoarele mame au acces la informatii despre travaliu, nastere, ingrijirea nou-nascutului, validate stiintific sau din zona pseudostiintei. Mamele constientizeaza faptul ca pot avea o opinie in ceea ce priveste experienta nasterii, cel putin pana la un punct. Se investesc emotii, se proiecteaza planuri, identitatea personala se transforma in timpul sarcinii si prin experienta nasterii. Viitorii tati isi doresc de multe ori sa participe activ, sa se implice in sustinerea emotionala a mamei, sa traiasca alaturi de ea momentul primului plans al bebelusului si sa se simta parte din noua familie, inca de la inceput.

Cercetarile stiintifice de actualitate si metaanalizele transmit cu consecventa aceeasi concluzie: nasterea naturala este de departe prima recomandare pentru o femeie sanatoasa si pentru un fat sanatos, beneficiile acesteia surclasand, pe toate planurile, riscurile. Operatia prin cezariana este recomandata doar in situatiile in care, din punct de vedere clinic, devine necesara.

Opinia mamei este importanta deopotriva.

Nu sunt relevante doar informatiile pe care le asimileaza ci si vulnerabilitatile personale sau increderea pe care o are in ea insasi. Sunt capabila sa trec prin aceasta experienta in felul in care ea este descrisa in jurul meu sau imi este teama de ea? Uneori aceata opinie este vaga, slab conturata, alterori ea este foarte ferma, poate chiar prea ferma. Uneori mama alege ca altcineva sa ia decizia in locul ei, alteori se considera unica persoana responsabila de felul in care experienta nasterii decurge. Aceste luari de pozitie nu sunt mereu constientizate si asumate, deci lucrurile se complica. Responsabilitatea actului nasterii devine un teren de coliziune, si nu de cooperare intre mama si cadrul medical.

Mamele au asteptari ridicate de la medicii lor, si o mare parte dintre acestea nu tin de probleme medicale: sa le raspunda constant la telefon, sa fie linistite in momentele de anxietate ce deriva din necunoscutul experientelor, sa fie prezenti pe toata durata travaliului pentru a se simti in siguranta, sa le tolereze felul in care simt nevoia sa se exprime sau sa se manifeste in timpul nasterii, sa simta ca sunt intelese, ascultate, respectate. Cu cat aceste nevoi sunt mai neimplinite, pacienta devine mai nelinistita, mai “necooperanta” – in exprimarea medicala, stari care se resfrang asupra dinamicii nasterii si au consecinte nu doar asupra relatiei dintre ea si cadrele medicale din jurul ei ci si asupra dezvoltarii ulterioare a relatiei cu bebelusul. Experienta nasterii este traita si incheiata cu sentimente de frustrare, neputinta, vinovatie, deceptie sau chiar rusine. Uneori mama ajunge sa perceapa nasterea ca pe un eveniment traumatizant, desi, din punct de vedere medical, totul a decurs perfect. Toate aceste nevoi – de a se simti in siguranta, de a se simti respectata, de a avea confort, sprijin emotional, libertatea de exprimare – resimtite de mama in travaliu si nastere sunt absolut firesti!

Nasterea nu este o boala, ci este un proces trait de femeie pe mai multe planuri, fizic, emotional, chiar si spiritual. In ciuda anxietatilor, a dificultatilor intampinate ocazional pe parcurs, mama cauta in timpul sarcinii, al nasterii si ca parinte sa se simta pur si simplu normala. Persoana. Om.

Medicului obsterician ii lipsesc parghii importante in aceasta interactiune: timpul si disponibilitatea de a fi acolo pentru gravida nu doar din punct de vedere medical, ci si emotional. Programul lui de lucru este in realitate limitat, ca al oricarui om. Pregatirea medicala este centrata pe rezolvarea patologiilor, pe eficienta. Este nevoie ca medicul sa exceleze in abordarea unor probleme care pot deveni, deseori, foarte dificile, de viata si de moarte. In lipsa unor ghiduri si a unor protocoale specifice si incluzive pentru toti profesionistii participanti in sala de nasteri, medicul obstetrician isi va planifica interventia si din punct de vedere al probabilitatilor unor eventuale procese de malpraxis.

In societatile occidentale, moasele au acest rol: de a consulta si de a informa viitorii parinti constant despre evolutia sarcinii, despre desfasurarea normala a travaliului si a nasterii, de a realiza o legatura securizanta emotional cu mama, de a o ajuta sa capete incredere in capacitatea ei de gestiona intr-un mod pozitiv, implinitor, experienta nasterii, indiferent sub ce forma. Cand riscul dezvoltarii unor patologii este ridicat, medicul obstetrician este cel care preia responsabilitatea cazului.  Moasele sunt cele care insotesc apoi mama in perioada postnatala prin vizite la domiciliu, unde ofera asistenta in ingrijirile acordate bebelusului, consiliaza parintii si sunt primele care identifica semnele instalarii depresiei postnatale, redirectionand catre psihologi acolo unde se impune. Moasa este prezenta peste tot, in mediul rural, in mediul urban, in fiecare casa atunci cand este nevoie de ea. Ea are pregatirea medicala necesara sa urmareasca sarcinilie, sa asiste nasterea naturala, sa consilieze parintii in alegerile lor. Este “prima linie” in identificarea riscurilor atat din punct de vedere fizic, cat si emotional, si este cea care face legatura intre mama si specialistul potrivit in depasirea dificultatilor cu care se confrunta.

Cursurile prenatale de pregatire pentru nastere (metode validate stiintific) ii ajuta pe viitorii parinti sa isi construiasca asteptari realiste vizavi de momentul nasterii, sa solicite de la personalul medical informatiile de care au nevoie pentru a intelege care este specificul situatiei lor si sa realizeze impreuna cu medicul un plan de nastere in acord cu nevoile pe care le au dar si cu posibilitatile existente sau pe care ei le pot accesa. Informatiile despre gestionarea nemedicamentoasa a durerii in timpul travaliului, despre intelegerea desfasurarii normale a travaliului dar si despre identificarea semnalelor de alarma ajuta mama sa devina mai constienta de ea insasi in momente in care altfel ar putea deveni anxioasa, sa fie mai increzatoare in fortele proprii si sa participe activ la luarea deciziilor in ceea ce priveste propriul corp si bebelusul, sa identifice din timp situatiile cu risc si sa actioneze in consecinta.

Cu cat mama petrece mai mult timp acasa in timpul travaliului, in mediul ei confortabil, cunoscut, in contact cu persoane dragi care sa ii ofere liniste si siguranta din punct de vedere emotional, cu atat creste probabilitatea ca starea ei sa aiba un impact pozitiv asupra dinamicii nasterii si ca experienta ei sa fie traita intr-un mod implinitor, complet, netraumatizat. Este necesar asadar ca mama sa fie informata sau sa se poata baza pe un profesionist care sa o ajute sa identifice cand este momentul potrivit sa ajunga la spital, cand siguranta spitalului prevaleaza in fata sigurantei mediului confortabil de acasa si ce poate ea face din momentul in care mediul institutional al spitalului impune anumite reguli, proceduri care pot veni in contradictie cu nevoile ei dar care, uneori, pot fi cu adevarat necesare pentru sanatatea ei si a bebelului ei.

O “nastere ideala” poate insemna lucruri atat de diferite pentru o mama, un tata, o moasa sau un medic.

Realitatea este de cele mai multe ori un compromis intre aceste viziuni. Totusi, in lipsa comunicarii, a  increderii in fortele proprii, a unei informari si a unei sustineri adecvate, a ajunge la un compromis poate avea un efect negativ asupra unui inceput care ar fi putut fi minunat: nasterea unei noi familii. Traumele emotionale la nastere, depresiile postnatale, sentimentul de vinovatie “ca nu am facut suficient”, socul unei nasteri naturale cand mama se pregatea in fapt pentru cezariana sau a unei nasteri prin cezariana cand mama aspira catre o nastere naturala sunt realitati cu care psihologii se confrunta saptamani la rand in cabinet, straduindu-se sa repare ce ar fi putut fi prevenit prin existenta verigilor lipsa ale sistemului: informarea corecta si asistarea securizanta si profesonista oferita prin cursurile prenatale de educare si pregatire pentru nastere si prin moase.

Este nevoie de o schimbare de paradigma in sistemul actual de ingrijiri acordate mamei si bebelusului. Insa fiecare dintre noi are responsabilitatea schimbarii propriei mentalitati. Avem nevoie de oamenii potriviti in locurile potrivite. Avem nevoie de echipe pluridisciplinare de specialisti, nu de profesionisti omnipotenti. Avem nevoie de mai multa asumare, la nivel personal, parinti si cadre medicale deopotriva, a nevoilor, a capacitatilor noastre, a responsabilitatilor dar si a limitelor.

Ne-am bucura sa aflam si care este parerea ta!

 

 

 

Vulnerabilitatea emotionala a mamei dupa nastere – depresie, anxietate, stres postnatal

Autor: Claudia-Cornelia Necula, psiholog si psihoterapeut

Termenul de depresie postnatala este unul deja cunoscut printre parinti, desi starea in sine inca nu este acceptata si inteleasa de societatea in care traim. Inca lipsesc cu desavarsire programe si strategii nationale care sa ofere suport psihologic in maternitate proaspetilor parinti, inca exista relatari frecvente despre adresarea deficitara a personalului medical catre mame ce reflecta o lipsa de empatie si de intelegere (chiar simpla considerare!) a nevoilor emotionale ale mamei, si bineinteles, mamele inca se confrunta cu minimalizarea si negarea trairilor lor emotionale din partea persoanelor ce le inconjoara in perioada postnatala. Oamenii inca se tem de ceea ce inseamna exprimarea emotiilor negative. Desi aceste randuri reprezinta niste generalizari, ele reflecta o mare parte a realitatii romanesti de astazi.

In limbajul comun, se aduna sub eticheta de depresie postnatala toate reprezentarile ce deviaza de la imaginea mamei care isi tine zambitoare pruncul in brate, sorbindu-l din priviri intr-o stare de nemasurata iubire si contemplare.

Va propun sa intelegem mai bine complexitatea emotionala mamei din primul moment in care a dat viata unui copil si de ce aceasta se gaseste intr-o stare de vulnerabilitate ce ii responsabilizeaza si pe toti cei care interactioneaza cu ea in aceasta perioada.

Pornim de la ideea ca, atunci cand o femeie devine mama (de unul, doi, trei sau mai multi copii, o data sau pe rand, nascuti natural sau prin cezariana, doriti sau nu etc.), ea se confrunta cu o schimbare radicala de statut si rol. Devine responsabila pentru o noua viata. La rolurile ce deriva din activitatea ei profesionala, din relatia cu partenerul ei, cu parintii ei, cu prietenii ei etc., se ADAUGA (nu se substituie!) cel de mama, responsabila de data aceasta nu doar de viata ei, ci si de cea a copilului, poate chiar intr-o mult mai mare masura decat de a ei (cate mame nu spun ca uita sa manance, ca isi neglijeaza somnul, ca uita cand au facut ultima data dus sau cand s-au spalat pe dinti, ca isi amana pana la urgenta nevoile fiziologice, cu alte cuvinte ca isi neglijeaza zile, luni intregi, nevoile primare de viata!)

Mai intai, un mic istoric general al femeii de dinainte de a deveni mama. Inainte de a deveni mama, o femeie este la randul ei copil, un copil ce dezvolta o relatie de atasament cu parintii lui, dar in mod primordial cu mama lui. Proaspata mama stie deja ce inseamna sa fii mama, de la mama ei. Si de la bunica ei, si de la toate celelalte mame care au inconjurat-o pe parcursul copilariei. Daca pe parcursul copilariei ei relatia cu propria mama a fost una marcata de suferinte, conflicte interioare, traume, abuzuri, probabilitatea ca aceste conflicte sa se reactualizeze o data cu nasterea propriului copil (si sa influenteze felul in care isi priveste, atinge, gandeste, simte, imagineaza, reprezinta, se raporteaza la propriul copil), creste. Mai facem un pas si privim catre multitudinea relatiilor pe care un copil le dezvolta cu adultii din jur si luam in considerare relatia de atasament cu tatal, atat de importanta pentru felul in care mica fetita se va percepe ca femeie mai tarziu in viata si isi va asuma rolul de partenera pentru viitorul tata al copilului. Mama ii este model, tatal este cel care o confirma sau nu in acel model. Lesne de inteles ca perturbarile acestei relatii (sub forma suferintelor, traumelor, abuzurilor de orice fel) se vor reflecta in modul in care ea se raporteaza la copilul ei mai tarziu, prin prisma rolurilor ce devin confuze de mama-partenera. Istoricul de viata marcat de traume si abuzuri al unei femei se va reflecta in in relatia pe care ea si-o va construi cu propriul copil. Masura in care acest lucru se va intampla depinde insa si de rezilienta persoanei, trasatura a personalitatii care se construieste pe baza a numerosi factori-resursa si care ajuta persoana sa se adapteze stresului psihoemotional intampinat in viata. Acest istoric personal ce contine atat experientele mai mult sau mai putin traumatizante sau conflictuale traite in raport cu proprii parinti cat si experientele generatoare ale capacitatii de rezilienta, va avea un impact asupra alegerii unui viitor partener/tata al copilului ei.

Vestea sarcinii apare mereu intr-un context al relatiilor. Relatia viitoarei mame cu tatal copilului, relatia ei cu proprii parinti din prezent, relatia ei cu istoricul vietii ei, cu profesia, cu prietenii, cu ea insasi – cat de mult este in contact cu nevoile ei, cu identitatea ei. Perioada sarcinii este o perioada “buffer” pana la intalnirea cu bebelusul, in care viitoarea mama are timp sa se obisnuiasca cu ceea ce inseamna aceasta schimbare in viata ei, in care isi imagineaza copilul, creeaza o “pre-relatie” cu el, parte reala, parte fantasma. Este adesea invadata de emotii care au fost pana atunci adanc ingropate in inconstient, isi creaza asteptari de la ea, de la bebelus, de la partener, de la doctor, spital, lumea din jur… Daca bebelusul este unul dorit, asteptat, de cele mai multe ori aceasta perioada trece intr-o stare de anxietate placuta, un amalgam de temeri si mici bucurii, entuziasm, in care timpii sunt marcati de urmatoarea programare la medic, de data la care stie ca este fatul este viabil, de data la care trec starile de rau, de data in care nu mai incape in pantaloni,  de data la care este morfologia fetala, la care a intrat in perioada prielnica nasterii etc… Deseori nimic din comportamentul sau starea de spirit a gravidei nu reflecta potentialul taifunului emotional postnatal. Mama incepe sa se simta din ce in ce mai “mama” cu fiecare luna de sarcina, cu fiecare senzatie corporala, cu fiecare emotie data de “fluturii” din burtica sau de loviturile intre coaste, cu fiecare gest de mangaiere a burtii sau vorba de alint adresata fatului si bineinteles, cu fiecare confirmare din partea partenerului, parintilor, prietenilor, rudelor. Toate aceste momente sunt pasi catre contactul din ce in ce mai real cu copilul si cu responsabilitatea ce deriva din acesta.

Oricat de multe ar fi fost informatiile teoretice acumulate in sarcina, momentul efectiv al nasterii are un potential urias de a destabiliza emotional nu doar mama ci si nucleul constituit de persoanele din jurul ei, prin cumulul de surprize pe care le poate aduce in desfasurarea evenimentelor si prin faptul ca, desi este un proces fiziologic, reprezentarea ei in plan psihologic este (aproape) tangentiala, cel putin la nivel simbolic, cu cea a mortii. O data ce se trece de punctul culminant si devine o certitudine faptul ca “mama si copilul sunt bine”, proaspata mama devine, cel putin la nivel cognitiv, pregatita sa isi primeasca bebelusul real nu doar in spatiul fizic, cat si in spatiul psihologic.

In plan emotional insa, tot acest complex de trairi si sentimente, constituit inca din primele clipe ale bebelusului-mama pana in momentul in care mama isi primeste bebelusul in brate, creeaza un fond de vulnerabilitate accentuata.

Imaginati-va ca aceasta persoana, adanc emotionata si uimita de ceea ce tocmai a realizat, poate chiar zguduita de situatia neprevazuta a unei nasteri traumatizante, atat fizic cat si psihic, se naste si ea, o data cu copilul! Imaginati-va cum, aceasta noua fiinta, in loc sa fie cercetata de nevoile pe care le are, sa fie ascultata, admirata, ingrijita, cu cea mai mare consideratie pentru tot ceea ce este, incepe sa primeasca mesaje de tipul: “nu aveti lapte, n-aveti ce face!”, “nu sunteti compatibila cu copilul, aveti burta bandajata!”, “aveti mameloanele prea mici/mari/infundate”, “nu sunteti pregatita”, “nu il tineti bine”, “nu se satura cu laptele tau”, “nu stii sa il linistesti”, “nu il imbraci cum trebuie” etc… Toate aceste mesaje (de critica, invalidante, etichetari, de negare a persoanei in sine, a capacitatilor ei, a nevoilor ei), venite in mare parte din partea unor persoane investite cu incredere de catre proaspata mama (medici, asistente, partener, proprii parinti) actioneaza ca niste sageti catre bula in care au stat inchise etans pana in acest moment (multumita unor mecansime de aparare eficace dar si cu siguranta a unor eforturi constante de adaptabilitate) toate emotiile generate de experientele de viata traumatizante ale mamei. Bresa dintre subconstient si constiinta a fost creata.

Treptat sau chiar brusc, aceasta persoana noua care s-a nascut o data cu bebelusul, incepe sa se confrunte cu stari din ce in ce mai destabilizante emotional. Contrare calmului si bunei dispozitii ce poate ca au dominat sarcina, mama devine o persoana incruntata, vesnic nemultumita de ce se intampla, nervoasa, plansa, obosita, tracasata, cu o sumedenie de frici (de microbi, de propria-i neindemanare, de viitor, de evenimente neprevazute ce ar putea pune in pericol viata copilului sau a ei etc), din ce in ce mai alienata de partener, cu reactii ciudate si uneori agresive fata de bebelus, cu privirea pierduta, debusolata, ametita, neingrijita, pierduta… Cam asta este ceea ce vad ceilalti si numesc, cu teama, ca “are depresie dupa nastere”. Multora le este dificil sa inteleaga de ce exista aceasta discrepanta intre felul in care mama a trait sarcina, sau ardoarea cu care si-a dorit bebelusul si aceasta stare cu care se confrunta uneori din primele zile ale nasterii si care poate dura chiar si 1-2 ani dupa nastere. Este unul dintre motivele pentru care, adesea, nu numai mama se alieneaza de partenerul ei ci si partenerul de ea, nemairecunoscand femeia care ii este sotie si, adesea, noul rol generand in el insusi schimbari profunde ce il plaseaza si pe el intr-o stare de vulnerabilitate accentuata. Dar acesta ar fi subiectul unui alt articol.

Depresia postnatala este o tulburare psihologica ce devine mai vizibila abia dupa 4-6 saptamani de la nastere. In tot acest timp, oscilatiile emotionale ale mamei se incadreaza in normalitatea psihologica, fiind caracteristice perioadei de adaptare la marea schimbare fizica, psihica si sociala care a avut loc o data cu nasterea bebelusului. Depresia postnatala se instaleaza insidios, pe masura ce mama realizeaza ca asteptarile construite in timpul sarcinii de la ea si de la cei din jur nu sunt congruente cu realitatea. Realizeaza ca bebelusul pe care si l-a imaginat este diferit de cel real, care vine la pachet cu o sumedenie de nevoi, comportamente disruptive, plans exasperant, o dependenta totala de ea, pe care nu a prevazut-o la aceste dimensiuni… Senzatia idilica de conexiune pe care simtea ca o crease cu el in timpul sarcinii s-a pierdut intrucat, dupa toate aparentele, pare sa esueze in a-l intelege, linisti, alina, hrani. “De ce plange iar desi l-am hranit?”, “de ce s-a trezit tocmai acum cand vroiam sa ma duc la toaleta?!”, “de ce plange imediat ce il pun jos?”, “de ce plange desi il tin mereu in brate?”….pana la “de ce nu reusesc sa-l calmez?”, “de ce nu reusesc sa il satur cu laptele meu?”, “de ce nu reusesc sa-l adorm?”, “de ce nu reusesc sa….”, la care se adauga: “Am nevoie de somn, dar nu pot sa ma odihnesc”, “Am nevoie de mancare, dar nimeni nu gateste in afara de mine”, “am nevoie de liniste, dar toata lumea ma intreaba de bebelus”, “am nevoie sa fac un dus, dar nu sta cu nimeni in afara de mine/nu e nimeni sa il tina in brate cat fac asta”, “am nevoie de o plimbare, dar ….”. Sentimentul esuarii ca mama, dezamagirea fata de sine, senzatia de disperare in fata unei mici persoane care pare sa vrea sa o consume cu totul, dorinta de a fugi din aceasta situatie, vinovatia ca are astfel de sentimente, epuizarea, neputinta de a face fata nu doar nevoilor bebelusului ci, de multe ori si nevoilor celorlalti din jur, si cu siguranta neputina de a-si indeplini propriile nevoi conduc catre instalarea starii depresive. O stare de renuntare de a mai fi prezenta, de apasare continua si suferinta interioara, blocaj in exprimarea emotiilor cu care se confrunta si in gasirea unor solutii. Mama ia in brate copilul, dar nu il simte. Se uita la el, dar nu il vede. Se preocupa cognitiv de toate lucrurile care trebuie sa fie facute ca sa ii fie bine, insa in relatie cu el simte un gol interior. Se misca mecanic prin casa, plange deseori, manifesta resentimente fata de cei din jur care probabil (in realitate sau in perceptia ei) nu au reusit sa o inteleaga si sa ii vina in ajutor asa cum ar fi avut nevoie.     In acest punct  (ar fi de dorit chiar mai devreme), mama trebuie sa ajunga la un psiholog. De ce nu, cuplul are nevoie sa ajunga la un psiholog. Ce poate sa faca un psiholog pentru ea? O poate ajuta sa identifice tot acel scenariu de viata care a condus catre dificultatea ei de a isi crea niste asteptari realiste fata de perioada postnatala, catre dificultatea de a comunica toate aceste trairi intr-un mod in care sa se faca inteleasa, de a cere ajutor (atat de multe persoane nu stiu, nu vor, nici macar nu isi propun! sa ceara ajutor, chiar daca asta ar fi singura solutie eficienta pentru a iesi dintr-un impas). Un psiholog o poate sprijini sa isi inteleaga emotiile, sa isi ofere compasiune, in primul rand ea, inaintea oricui altuiva. O poate sprijini sa isi identifice si sa isi exprime nevoile, sa puna limite fata de intruziunea celorlalti. O poate sprijini sa constientizeze mai clar realitatea rolului de mama, realitatea bebelusului si realitatea relatiei ei cu bebelusul si cu cei din jur. Vindecand ranile trecutului, mama capata o sansa mai buna de a se raporta sanatos la cei din jur, in prezent.

Daca mama se confrunta cu ganduri de suicid, pare ca nu se mai raporteaza corect la realitate, are halucinatii, vorbeste incoerent, manifesta gesturi violente fata de copil, furie necontrolata, este indicat consultul de urgenta la un medic psihiatru. Toate aceste manifestari reprezinta simptomatologia unei alte tulburari psihice ce poarta numele de psihoza postnatala.

Dincolo de toate provocarile tulburarii depresive pentru mama, faptul ca acestea se reflecta si asupra bebelusului, este o realitate de necontestat. Bebelusul se hraneste psihic, afectiv si nu doar fizic, din prezenta unui parinte continator, atent si iubitor. Nevoia lui de contact este maxima in perioada de sugar, atasamentul lui depinde de relatia pe care o are cu mama in primul rand si apoi cu ceilalti adulti responsabili de ingrijirea lui. Iar modul in care bebelusul isi va forma relatia de atasament va determina mai tarziu modul in care el va construi ca adult relatii sanatoase sau nu cu alti adulti.

Desi depresia postnatala este printre cele mai intalnite tulburari psihice postnatale, as vrea sa va povestesc cate ceva si despre inca doua, nu la fel de populare ca si denumire, insa destul de raspandite: anxietatea postnatala si stresul posttraumatic postnatal.

Anxietatea postnatala se manifesta in principal prin confruntarea cu tot felul de temeri exacerbate legate de sanatatea copilului: teama de a-l tine in brate/ridica din patut (de a nu-i face rau), teama de microbi, de imbolnaviri, de faptul ca ceva rau se va intampla cu copilul sau cu mama si nu va mai putea avea grija de copil etc. Este foarte important de subliniat in acest context ce inseamna “temeri exacerbate”, deoarece, pana la un anumit punct, aceste temeri sunt firesti si chiar sanatoase, fiind o reprezentare a nivelului de responsabilitate al parintelui fata de sanatatea si binele copilului. Problemele apar cand aceste temeri invadeaza starea psihica a mamei, ocupandu-i constant gandurile si manifestandu-se in comportamente radicale: mama se fereste constant sa se ocupe de copil, rugand mereu pe altcineva sa il ia in brate, sa il schimbe, sa il hraneasca; mama curata zilnic sau de mai multe ori pe zi clantele, jucariile copilului sau alte obiecte din preajma lui cu dezinfectante; mama evita constant intalnirile de socializare pe motivul minimalizarii complete a riscului de imbolnavire a copilului; mama impiedica in mod frecvent explorarea copilului, manifestand hiperprotectie; mama are insomnii frecvente din cauza gandurilor ca ar putea sa se intample ceva rau cu ea sau cu copilul. Toate aceste comportamente si altele asemenea care interfera constant in relatia dintre ea si copil, care il priveaza pe copil de interactiunile firesti cu cei din jur sau de explorarea mediului inconjurator sau care ii afecteaza ei viata de zi cu zi, constituie semnale de alarma care ar trebui sa o indrepte catre consultarea unui psiholog. Deasemenea, tot din categoria starilor anxioase, putem vorbi si despre accentuarea unor fobii preexistente care sa conduca la comportamente invalidante care ii afecteaza mamei viata de zi cu zi, sau despre declansarea unor atacuri de panica. Neglijarea acestor comportamente si stari influenteaza deasemenea starea bebelusului cat si relatia de atasament pe care si-o construieste cu mama lui, conducand in timp la formarea unor trasaturi anxioase de personalitate, emotivitate, elemente obsesiv-compulsive, inhibitie, insecuritate. Psihologul poate sprijini mama in intelegerea sensului comportamentului ei, o poate ajuta sa constientizeze temerile cele mai profunde si sa le gestioneze intr-un mod constructiv.

Stresul posttraumatic postnatal se manifesta de cele mai multe ori pe fondul unei nasteri traumatizante. Pe langa situatia in care, din punct de vedere medical, nasterea este declarata ca fiind una traumatizanta pentru mama sau bebelus, este important de precizat ca nasterea poate fi perceputa ca fiind traumatizanta psihologic si in lipsa unor indicatori medicali care sa ateste acest lucru. Adica din punct de vedere medical procesul nasterii sa fi decurs in parametri normali pentru mama si bebelus, dar din punct de vedere subiectiv nasterea sa fie perceputa ca fiind traumatizanta, fiziologic sau/si psihologic. Aceasta se intampla pe de-o parte din cauza faptului ca, prin semnificatia ei, nasterea poate aduce la suprafata constiintei continuturile conflictuale ale istoricului de viata care se adauga si modifica perceptia evenimentului in sine (de exemplu o mama abuzata sexual in copilarie chiar daca nu are amintirea evenimentului respectiv, poate percepe nasterea ca fiind foarte traumatizanta, desi din punct de vedere medical nu a fost considerata astfel). Pe de alta parte este vorba de perceptia subiectiva a durerii si a semnificatiei evenimentului in sine in contextul de viata actual (o persoana sensibila la durere, care nu primeste sustinere emotionala in timpul travaliului, care poate este tratata cu indiferenta in timpul travaliului sau ii sunt minimalizate/criticate/respinse nevoile, va putea percepe nasterea ca pe o trauma). Imediat dupa trecerea evenimentului traumatic, in cazul de fata, nasterea, proaspata mama se confrunta cu o stare de soc emotional. Simturile ii sunt amortite, se poate simti ametita, confuza, poate sa experimenteze senzatii stranii atunci cand i se vorbeste (sa perceapa vocea celuilalt ca fiind mai departata, ca un ecou), sa nu se simta sigura pe picioare, sa nu se simta in stare sa isi ridice bebelusul in brate, sa simta o distantare emotionala de el dar sa aiba critica acestui lucru si drept urmare sa se simta inadecvata, vinovata pentru ca nu isi poate ingriji bebelusul, senzatia de gol interior, momente de privire in gol, inclestarea mainilor, senzatia de paralizie. Aceste stari o pot insoti pe mama si o perioada de cateva zile, uneori pe tot parcursul sederii in spital. Ulterior, acasa, chiar daca depune eforturi pentru a depasi aceasta stare, ea poate persista sau se poate confrunta brusc cu senzatiile respective sau poate avea imagini tip “flashback” cu evenimentele respective sau sa fie cuprinsa brusc de o stare de panica. Poate avea cosmaruri, poate manifesta o stare constanta de iritabilitate, pot aparea manifestari depresiv-anxioase, din categoria celor mentionate mai sus, ganduri obsesive, pot aparea tulburari de somn care sa nu fie neaparat explicate de paternurile de somn ale bebelusului. Toate aceste stari pot trena luni sau chiar ani de zile, conducand mama catre o stare de epuizare psihica, surescitare si chiar boli somatice. Ar fi ideal ca simptomele stresului posttraumatic sa fie depistate cat mai precoce, sa existe inca din maternitate persoanele specializate care sa identifice semnele unei experiente traumatice a nasterii si sa refere mama unui psiholog specializat in abordarea traumelor care sa o insoteasca in elaborarea evenimentului/evenimentelor traumatice din viata ei.

Depresia postnatala, anxietatea postnatala, stresul posttraumatic postnatal reprezinta maniefestari ale unor suferinte si conflicte psihologice. Nu intotdeauna nasterea este principala cauza pentru acestea, dar toate se manifesta incepand cu acest moment. Simptomele acestor tulburari afecteaza in mod substantial calitatea vietii mamei si interactiunile ei cu bebelusul, si implicit, starea emotionala a bebelusului. Avand in vedere complexitatea psihologica umana este recomandat ca, dincolo de sprijinul celor din jur, apropiati ai mamei, dincolo de articolele sau cartile de profil citite, dincolo de discutiile pe retelele de socializare care pot ajuta mama sa se descarce, este important ca ea sa primeasca un sprijin psihologic adecvat sub forma unei consilieri psihologice sau a unei psihoterapii individuale sau de grup.

Mai multe informatii despre acest subiect puteti gasi participand si la atelierul psihoeducational tematic ce se desfasoara in cadrul centrului nostru periodic.

Drepturile nou-nascutului uman

Scris de Dr. Michel Odent

Publicat în Journal of Prenatal & Perinatal Psychology & Health, Volumul 26, Numarul 4, Toamna 2012

Tradus de Claudia Necula cu acordul APPPAH (Association of Prenatal and Perinatal Psychology and Health) Citește mai mult

MASAJUL PERINEULUI IN SARCINA

Informaţiile prezentate în acest articol au fost traduse si adaptate de către echipa Prăvăliei Părinţilor din „ Journal of Midwifery and Woman Health”, volumul 50, nr. 1, ianuarie/februarie 2005.

CE ESTE PERINEUL?

Perineul este suprafaţa de ţesut dintre orificiul vaginal şi rect. Acest ţesut se întinde mult în momentul naşterii şi uneori se poate rupe. Dacă medicul vă face o epiziotomie, atunci acest ţesut este tăiat. Este posbil să aveţi nevoie de copci după naştere, dacă perineul s-a rupt sau a suferit o epiziotomie.

SUNT ÎNGRIJORATĂ DIN CAUZA RUPTURILOR PERINEALE – CÂT DE DES SE ÎNTÂMPLĂ?

40%-85% dintre femeile care nasc vaginal pot suferi rupturi perineale. Aproximativ 2/3 dintre aceste femei vor avea nevoie de copci.

SUNT DEASEMENEA ÎNGRIJORATĂ ÎN LEGĂTURĂ CU EPIZIOTOMIA – ESTE ACEASTA NECESARĂ?

De obicei nu este necesară epiziotomia. Totuşi, uneori, medicul poate recomanda o epiziotomie. De exemplu epiziotomia poate ajuta dacă bebeluşul trebuie să se nască mai repede. Purtaţi o discuţie cu medicul dvs. despre epiziotomie.

POATE MEDICUL MEU SĂ FACĂ CEVA PENTRU A EVITA PRODUCEREA RUPTURILOR?

Sunt multe modalităţi prin care medicul dvs. poate reduce riscul producerii unor rupturi. De exemplu, vă poate recomanda anumite poziţii pentru împingere, poate să împingă uşor capul bebeluşului pe măsură ce acesta este expulzat şi poate evita folosirea forcepsului.

POT FACE CEVA ÎNAINTE DE NAŞTERE PENTRU A EVITA RUPEREA PERINEULUI?

Reducerea riscului de rupere a perineului a fost subiectul multor studii de cercetare. Mai multe studii au descoperit că masajul perineului în timpul ultimelor săptămâni de sarcină, poate reduce riscul de rupere a perineului la naştere. Acest tip de masaj – utilizarea a două degete pentru a întinde ţesutul perineal – poate fi făcut de tine, acasă, o dată sau de două ori pe zi, în ultimele 4-6 săptămâni de sarcină.

MASAJUL PERINEULUI ÎN SARCINĂ AJUTĂ TOATE FEMEILE?

Masajul poate fi de folos unor femei mai mult decât altora. Femeile care sunt la prima naştere, femeile în vârstă 30 de ani sau mai mult şi femeile care au mai avut o epiziotomie au mai puţine rupturi iar acestea sunt mai puţin grave atunci când fac masajul perineului în ultimele săptămâni de sarcină.

POATE SĂ MĂ AJUTE PARTENERUL MEU?

Da! Multe femei au declarat că e chiar mai uşor dacă partenerul face masajul.

EXISTĂ RISCURI LEGATE DE MASAJUL PERINEULUI ÎN TIMPUL SARCINII?

Din câte ştim noi, nu. Nu doare. Este uşor de făcut. Majoritatea femeilor nu au avut nici o problemă în a-l face. Totuşi ar trebui să vorbiţi cu medicul dvs. înainte de a începe. Şi, dacă vi se pare că vi s-au rupt membranele, vorbiţi cu medicul dvs. înainte de a introduce ceva în vagin.

INSTRUCŢIUNI PENTRU MASAJUL PERINEULUI

Vă prezentăm câteva motive pentru care e bine să faceţi masajul perineului în timpul sarcinii:

  • Unii specialişti consideră că masajul perineului va mări flexibilitatea acestuia. Acest lucru înseamnă că vei avea un risc mai mic de rupere sau de epiziotomie.
  • În timpul masajului puteţi practica relaxarea muşchilor perineului. Acest lucru vă ajută să vă pregătiţi pentru eventualele senzaţii de arsură sau întindere, pe care le veţi simţi în timpul expulziei. Relaxarea acestei zone în timpul naşterii poate preveni ruperea perineului.

masaj perineal

Dacă doriţi să faceţi masajul perineului, începeţi cu 6 săptămâni înainte de data probabilă a naşterii şi respectaţi următoarele instrucţiuni:

  • Spălaţi-vă bine pe mâini şi tăiaţi-vă scurt unghiile. Relaxaţi-vă într-un spaţiu intim, cu genunchii flexaţi. Unor femei le place să se sprijine pe o pernă pentru a avea suport pentru spate.
    • Lubrifiaţi degetele şi perineul. Utilizaţi un lubrifiant precum un ulei cu vitamina E sau ulei de migdale sau orice alt ulei vegetal pe care îl folosiţi la gătit, precum uleiul de măsline. Deasemenea puteţi folosi un gel solubil în apă sau lubrifierea naturală a vaginului. Nu folosiţi ulei de masaj pentru bebeluş, uleiuri minerale sau geluri chimice.
    • Introduceţi degetele cam 2,5 – 3,5 cm în vagin (vedeţi fig. 1). Apăsaţi în jos spre anus şi în laterală, până ce simţiţi o arsură uşoară şi o senzaţie de întindere. Păstraţi această poziţie 1 sau 2 minute.
    • Cu ajutorul degetelor mari masaţi încet jumătatea inferioară a vaginului, folosind o mişcare în formă de „U”. Concentraţi-vă pe relaxarea muşchilor. Acesta este un moment foarte bun pentru a exersa respiraţia profundă, abdominală.
    • Masaţi-vă zona perineului în fiecare zi, timp de 10 minute. După 1 – 2 săptămâni, veţi remarca o flexibilitate crescută a zonei şi o senzaţie mai puţin intensă de arsură.
    • Dacă partenerul realizează masajul, trebuie să respecte instrucţiunile mai sus menţionate. Totuşi partenerul ar trebui să-şi folosească degetele index în loc de degetele mari. Trebuie să folosească aceeaşi metodă de presiune pe cele două laturi ale vaginului, mişcare în formă de „U”. Este importantă o bună comunicare – spuneţi partenerului dacă simţiţi prea multă durere sau o senzaţie puternică de arsură.

Această pagină poate fi reprodusă pentru scopuri necomerciale de către profesionişti în sănătate pentru a fi împărtăşită cu clienţii. Orice alt tip de reproducere trebuie aprobată de „Journal of Midwifery and Woman Health”. Informaţiile şi recomandările de pe această pagină sunt adecvate în majoritatea cazurilor dar nu înlocuiesc sfatul medical. Pentru informaţii specifice referitoare la condiţia medicală personală, „Journal of Midwifery and Woman Health” vă sugerează să vă consultaţi cu furnizorul dvs. de servicii medicale.

 

Sursa:

 

http://www.midwife.org/ACNM/files/ccLibraryFiles/Filename/000000000656/Perineal%20Massage%20in%20Pregnancy.pdf

Nastere naturala vs. nastere cezariana

Site-ul www.childbirthconnection.org este o oază de resurse şi de informaţii de calitate pentru părinţi şi profesionişti.  Aici am gasit şi noi broşura: „Vaginal or Cesarean Birth: what is at stake for women and babies? A best Evidence Review”. Am tradus-o şi am adaptat-o, iar rezultatul îl puteţi savura, în limba română, aici. Veţi găsi concluziile sintetizate ale celor mai noi studii şi cercetări randomizate ce compară naşterea vaginală cu naşterea prin cezariană.