Vulnerabilitatea emotionala a mamei dupa nastere – depresie, anxietate, stres postnatal

Autor: Claudia-Cornelia Necula, psiholog si psihoterapeut

Termenul de depresie postnatala este unul deja cunoscut printre parinti, desi starea in sine inca nu este acceptata si inteleasa de societatea in care traim. Inca lipsesc cu desavarsire programe si strategii nationale care sa ofere suport psihologic in maternitate proaspetilor parinti, inca exista relatari frecvente despre adresarea deficitara a personalului medical catre mame ce reflecta o lipsa de empatie si de intelegere (chiar simpla considerare!) a nevoilor emotionale ale mamei, si bineinteles, mamele inca se confrunta cu minimalizarea si negarea trairilor lor emotionale din partea persoanelor ce le inconjoara in perioada postnatala. Oamenii inca se tem de ceea ce inseamna exprimarea emotiilor negative. Desi aceste randuri reprezinta niste generalizari, ele reflecta o mare parte a realitatii romanesti de astazi.

In limbajul comun, se aduna sub eticheta de depresie postnatala toate reprezentarile ce deviaza de la imaginea mamei care isi tine zambitoare pruncul in brate, sorbindu-l din priviri intr-o stare de nemasurata iubire si contemplare.

Va propun sa intelegem mai bine complexitatea emotionala mamei din primul moment in care a dat viata unui copil si de ce aceasta se gaseste intr-o stare de vulnerabilitate ce ii responsabilizeaza si pe toti cei care interactioneaza cu ea in aceasta perioada.

Pornim de la ideea ca, atunci cand o femeie devine mama (de unul, doi, trei sau mai multi copii, o data sau pe rand, nascuti natural sau prin cezariana, doriti sau nu etc.), ea se confrunta cu o schimbare radicala de statut si rol. Devine responsabila pentru o noua viata. La rolurile ce deriva din activitatea ei profesionala, din relatia cu partenerul ei, cu parintii ei, cu prietenii ei etc., se ADAUGA (nu se substituie!) cel de mama, responsabila de data aceasta nu doar de viata ei, ci si de cea a copilului, poate chiar intr-o mult mai mare masura decat de a ei (cate mame nu spun ca uita sa manance, ca isi neglijeaza somnul, ca uita cand au facut ultima data dus sau cand s-au spalat pe dinti, ca isi amana pana la urgenta nevoile fiziologice, cu alte cuvinte ca isi neglijeaza zile, luni intregi, nevoile primare de viata!)

Mai intai, un mic istoric general al femeii de dinainte de a deveni mama. Inainte de a deveni mama, o femeie este la randul ei copil, un copil ce dezvolta o relatie de atasament cu parintii lui, dar in mod primordial cu mama lui. Proaspata mama stie deja ce inseamna sa fii mama, de la mama ei. Si de la bunica ei, si de la toate celelalte mame care au inconjurat-o pe parcursul copilariei. Daca pe parcursul copilariei ei relatia cu propria mama a fost una marcata de suferinte, conflicte interioare, traume, abuzuri, probabilitatea ca aceste conflicte sa se reactualizeze o data cu nasterea propriului copil (si sa influenteze felul in care isi priveste, atinge, gandeste, simte, imagineaza, reprezinta, se raporteaza la propriul copil), creste. Mai facem un pas si privim catre multitudinea relatiilor pe care un copil le dezvolta cu adultii din jur si luam in considerare relatia de atasament cu tatal, atat de importanta pentru felul in care mica fetita se va percepe ca femeie mai tarziu in viata si isi va asuma rolul de partenera pentru viitorul tata al copilului. Mama ii este model, tatal este cel care o confirma sau nu in acel model. Lesne de inteles ca perturbarile acestei relatii (sub forma suferintelor, traumelor, abuzurilor de orice fel) se vor reflecta in modul in care ea se raporteaza la copilul ei mai tarziu, prin prisma rolurilor ce devin confuze de mama-partenera. Istoricul de viata marcat de traume si abuzuri al unei femei se va reflecta in in relatia pe care ea si-o va construi cu propriul copil. Masura in care acest lucru se va intampla depinde insa si de rezilienta persoanei, trasatura a personalitatii care se construieste pe baza a numerosi factori-resursa si care ajuta persoana sa se adapteze stresului psihoemotional intampinat in viata. Acest istoric personal ce contine atat experientele mai mult sau mai putin traumatizante sau conflictuale traite in raport cu proprii parinti cat si experientele generatoare ale capacitatii de rezilienta, va avea un impact asupra alegerii unui viitor partener/tata al copilului ei.

Vestea sarcinii apare mereu intr-un context al relatiilor. Relatia viitoarei mame cu tatal copilului, relatia ei cu proprii parinti din prezent, relatia ei cu istoricul vietii ei, cu profesia, cu prietenii, cu ea insasi – cat de mult este in contact cu nevoile ei, cu identitatea ei. Perioada sarcinii este o perioada “buffer” pana la intalnirea cu bebelusul, in care viitoarea mama are timp sa se obisnuiasca cu ceea ce inseamna aceasta schimbare in viata ei, in care isi imagineaza copilul, creeaza o “pre-relatie” cu el, parte reala, parte fantasma. Este adesea invadata de emotii care au fost pana atunci adanc ingropate in inconstient, isi creaza asteptari de la ea, de la bebelus, de la partener, de la doctor, spital, lumea din jur… Daca bebelusul este unul dorit, asteptat, de cele mai multe ori aceasta perioada trece intr-o stare de anxietate placuta, un amalgam de temeri si mici bucurii, entuziasm, in care timpii sunt marcati de urmatoarea programare la medic, de data la care stie ca este fatul este viabil, de data la care trec starile de rau, de data in care nu mai incape in pantaloni,  de data la care este morfologia fetala, la care a intrat in perioada prielnica nasterii etc… Deseori nimic din comportamentul sau starea de spirit a gravidei nu reflecta potentialul taifunului emotional postnatal. Mama incepe sa se simta din ce in ce mai “mama” cu fiecare luna de sarcina, cu fiecare senzatie corporala, cu fiecare emotie data de “fluturii” din burtica sau de loviturile intre coaste, cu fiecare gest de mangaiere a burtii sau vorba de alint adresata fatului si bineinteles, cu fiecare confirmare din partea partenerului, parintilor, prietenilor, rudelor. Toate aceste momente sunt pasi catre contactul din ce in ce mai real cu copilul si cu responsabilitatea ce deriva din acesta.

Oricat de multe ar fi fost informatiile teoretice acumulate in sarcina, momentul efectiv al nasterii are un potential urias de a destabiliza emotional nu doar mama ci si nucleul constituit de persoanele din jurul ei, prin cumulul de surprize pe care le poate aduce in desfasurarea evenimentelor si prin faptul ca, desi este un proces fiziologic, reprezentarea ei in plan psihologic este (aproape) tangentiala, cel putin la nivel simbolic, cu cea a mortii. O data ce se trece de punctul culminant si devine o certitudine faptul ca “mama si copilul sunt bine”, proaspata mama devine, cel putin la nivel cognitiv, pregatita sa isi primeasca bebelusul real nu doar in spatiul fizic, cat si in spatiul psihologic.

In plan emotional insa, tot acest complex de trairi si sentimente, constituit inca din primele clipe ale bebelusului-mama pana in momentul in care mama isi primeste bebelusul in brate, creeaza un fond de vulnerabilitate accentuata.

Imaginati-va ca aceasta persoana, adanc emotionata si uimita de ceea ce tocmai a realizat, poate chiar zguduita de situatia neprevazuta a unei nasteri traumatizante, atat fizic cat si psihic, se naste si ea, o data cu copilul! Imaginati-va cum, aceasta noua fiinta, in loc sa fie cercetata de nevoile pe care le are, sa fie ascultata, admirata, ingrijita, cu cea mai mare consideratie pentru tot ceea ce este, incepe sa primeasca mesaje de tipul: “nu aveti lapte, n-aveti ce face!”, “nu sunteti compatibila cu copilul, aveti burta bandajata!”, “aveti mameloanele prea mici/mari/infundate”, “nu sunteti pregatita”, “nu il tineti bine”, “nu se satura cu laptele tau”, “nu stii sa il linistesti”, “nu il imbraci cum trebuie” etc… Toate aceste mesaje (de critica, invalidante, etichetari, de negare a persoanei in sine, a capacitatilor ei, a nevoilor ei), venite in mare parte din partea unor persoane investite cu incredere de catre proaspata mama (medici, asistente, partener, proprii parinti) actioneaza ca niste sageti catre bula in care au stat inchise etans pana in acest moment (multumita unor mecansime de aparare eficace dar si cu siguranta a unor eforturi constante de adaptabilitate) toate emotiile generate de experientele de viata traumatizante ale mamei. Bresa dintre subconstient si constiinta a fost creata.

Treptat sau chiar brusc, aceasta persoana noua care s-a nascut o data cu bebelusul, incepe sa se confrunte cu stari din ce in ce mai destabilizante emotional. Contrare calmului si bunei dispozitii ce poate ca au dominat sarcina, mama devine o persoana incruntata, vesnic nemultumita de ce se intampla, nervoasa, plansa, obosita, tracasata, cu o sumedenie de frici (de microbi, de propria-i neindemanare, de viitor, de evenimente neprevazute ce ar putea pune in pericol viata copilului sau a ei etc), din ce in ce mai alienata de partener, cu reactii ciudate si uneori agresive fata de bebelus, cu privirea pierduta, debusolata, ametita, neingrijita, pierduta… Cam asta este ceea ce vad ceilalti si numesc, cu teama, ca “are depresie dupa nastere”. Multora le este dificil sa inteleaga de ce exista aceasta discrepanta intre felul in care mama a trait sarcina, sau ardoarea cu care si-a dorit bebelusul si aceasta stare cu care se confrunta uneori din primele zile ale nasterii si care poate dura chiar si 1-2 ani dupa nastere. Este unul dintre motivele pentru care, adesea, nu numai mama se alieneaza de partenerul ei ci si partenerul de ea, nemairecunoscand femeia care ii este sotie si, adesea, noul rol generand in el insusi schimbari profunde ce il plaseaza si pe el intr-o stare de vulnerabilitate accentuata. Dar acesta ar fi subiectul unui alt articol.

Depresia postnatala este o tulburare psihologica ce devine mai vizibila abia dupa 4-6 saptamani de la nastere. In tot acest timp, oscilatiile emotionale ale mamei se incadreaza in normalitatea psihologica, fiind caracteristice perioadei de adaptare la marea schimbare fizica, psihica si sociala care a avut loc o data cu nasterea bebelusului. Depresia postnatala se instaleaza insidios, pe masura ce mama realizeaza ca asteptarile construite in timpul sarcinii de la ea si de la cei din jur nu sunt congruente cu realitatea. Realizeaza ca bebelusul pe care si l-a imaginat este diferit de cel real, care vine la pachet cu o sumedenie de nevoi, comportamente disruptive, plans exasperant, o dependenta totala de ea, pe care nu a prevazut-o la aceste dimensiuni… Senzatia idilica de conexiune pe care simtea ca o crease cu el in timpul sarcinii s-a pierdut intrucat, dupa toate aparentele, pare sa esueze in a-l intelege, linisti, alina, hrani. “De ce plange iar desi l-am hranit?”, “de ce s-a trezit tocmai acum cand vroiam sa ma duc la toaleta?!”, “de ce plange imediat ce il pun jos?”, “de ce plange desi il tin mereu in brate?”….pana la “de ce nu reusesc sa-l calmez?”, “de ce nu reusesc sa il satur cu laptele meu?”, “de ce nu reusesc sa-l adorm?”, “de ce nu reusesc sa….”, la care se adauga: “Am nevoie de somn, dar nu pot sa ma odihnesc”, “Am nevoie de mancare, dar nimeni nu gateste in afara de mine”, “am nevoie de liniste, dar toata lumea ma intreaba de bebelus”, “am nevoie sa fac un dus, dar nu sta cu nimeni in afara de mine/nu e nimeni sa il tina in brate cat fac asta”, “am nevoie de o plimbare, dar ….”. Sentimentul esuarii ca mama, dezamagirea fata de sine, senzatia de disperare in fata unei mici persoane care pare sa vrea sa o consume cu totul, dorinta de a fugi din aceasta situatie, vinovatia ca are astfel de sentimente, epuizarea, neputinta de a face fata nu doar nevoilor bebelusului ci, de multe ori si nevoilor celorlalti din jur, si cu siguranta neputina de a-si indeplini propriile nevoi conduc catre instalarea starii depresive. O stare de renuntare de a mai fi prezenta, de apasare continua si suferinta interioara, blocaj in exprimarea emotiilor cu care se confrunta si in gasirea unor solutii. Mama ia in brate copilul, dar nu il simte. Se uita la el, dar nu il vede. Se preocupa cognitiv de toate lucrurile care trebuie sa fie facute ca sa ii fie bine, insa in relatie cu el simte un gol interior. Se misca mecanic prin casa, plange deseori, manifesta resentimente fata de cei din jur care probabil (in realitate sau in perceptia ei) nu au reusit sa o inteleaga si sa ii vina in ajutor asa cum ar fi avut nevoie.     In acest punct  (ar fi de dorit chiar mai devreme), mama trebuie sa ajunga la un psiholog. De ce nu, cuplul are nevoie sa ajunga la un psiholog. Ce poate sa faca un psiholog pentru ea? O poate ajuta sa identifice tot acel scenariu de viata care a condus catre dificultatea ei de a isi crea niste asteptari realiste fata de perioada postnatala, catre dificultatea de a comunica toate aceste trairi intr-un mod in care sa se faca inteleasa, de a cere ajutor (atat de multe persoane nu stiu, nu vor, nici macar nu isi propun! sa ceara ajutor, chiar daca asta ar fi singura solutie eficienta pentru a iesi dintr-un impas). Un psiholog o poate sprijini sa isi inteleaga emotiile, sa isi ofere compasiune, in primul rand ea, inaintea oricui altuiva. O poate sprijini sa isi identifice si sa isi exprime nevoile, sa puna limite fata de intruziunea celorlalti. O poate sprijini sa constientizeze mai clar realitatea rolului de mama, realitatea bebelusului si realitatea relatiei ei cu bebelusul si cu cei din jur. Vindecand ranile trecutului, mama capata o sansa mai buna de a se raporta sanatos la cei din jur, in prezent.

Daca mama se confrunta cu ganduri de suicid, pare ca nu se mai raporteaza corect la realitate, are halucinatii, vorbeste incoerent, manifesta gesturi violente fata de copil, furie necontrolata, este indicat consultul de urgenta la un medic psihiatru. Toate aceste manifestari reprezinta simptomatologia unei alte tulburari psihice ce poarta numele de psihoza postnatala.

Dincolo de toate provocarile tulburarii depresive pentru mama, faptul ca acestea se reflecta si asupra bebelusului, este o realitate de necontestat. Bebelusul se hraneste psihic, afectiv si nu doar fizic, din prezenta unui parinte continator, atent si iubitor. Nevoia lui de contact este maxima in perioada de sugar, atasamentul lui depinde de relatia pe care o are cu mama in primul rand si apoi cu ceilalti adulti responsabili de ingrijirea lui. Iar modul in care bebelusul isi va forma relatia de atasament va determina mai tarziu modul in care el va construi ca adult relatii sanatoase sau nu cu alti adulti.

Desi depresia postnatala este printre cele mai intalnite tulburari psihice postnatale, as vrea sa va povestesc cate ceva si despre inca doua, nu la fel de populare ca si denumire, insa destul de raspandite: anxietatea postnatala si stresul posttraumatic postnatal.

Anxietatea postnatala se manifesta in principal prin confruntarea cu tot felul de temeri exacerbate legate de sanatatea copilului: teama de a-l tine in brate/ridica din patut (de a nu-i face rau), teama de microbi, de imbolnaviri, de faptul ca ceva rau se va intampla cu copilul sau cu mama si nu va mai putea avea grija de copil etc. Este foarte important de subliniat in acest context ce inseamna “temeri exacerbate”, deoarece, pana la un anumit punct, aceste temeri sunt firesti si chiar sanatoase, fiind o reprezentare a nivelului de responsabilitate al parintelui fata de sanatatea si binele copilului. Problemele apar cand aceste temeri invadeaza starea psihica a mamei, ocupandu-i constant gandurile si manifestandu-se in comportamente radicale: mama se fereste constant sa se ocupe de copil, rugand mereu pe altcineva sa il ia in brate, sa il schimbe, sa il hraneasca; mama curata zilnic sau de mai multe ori pe zi clantele, jucariile copilului sau alte obiecte din preajma lui cu dezinfectante; mama evita constant intalnirile de socializare pe motivul minimalizarii complete a riscului de imbolnavire a copilului; mama impiedica in mod frecvent explorarea copilului, manifestand hiperprotectie; mama are insomnii frecvente din cauza gandurilor ca ar putea sa se intample ceva rau cu ea sau cu copilul. Toate aceste comportamente si altele asemenea care interfera constant in relatia dintre ea si copil, care il priveaza pe copil de interactiunile firesti cu cei din jur sau de explorarea mediului inconjurator sau care ii afecteaza ei viata de zi cu zi, constituie semnale de alarma care ar trebui sa o indrepte catre consultarea unui psiholog. Deasemenea, tot din categoria starilor anxioase, putem vorbi si despre accentuarea unor fobii preexistente care sa conduca la comportamente invalidante care ii afecteaza mamei viata de zi cu zi, sau despre declansarea unor atacuri de panica. Neglijarea acestor comportamente si stari influenteaza deasemenea starea bebelusului cat si relatia de atasament pe care si-o construieste cu mama lui, conducand in timp la formarea unor trasaturi anxioase de personalitate, emotivitate, elemente obsesiv-compulsive, inhibitie, insecuritate. Psihologul poate sprijini mama in intelegerea sensului comportamentului ei, o poate ajuta sa constientizeze temerile cele mai profunde si sa le gestioneze intr-un mod constructiv.

Stresul posttraumatic postnatal se manifesta de cele mai multe ori pe fondul unei nasteri traumatizante. Pe langa situatia in care, din punct de vedere medical, nasterea este declarata ca fiind una traumatizanta pentru mama sau bebelus, este important de precizat ca nasterea poate fi perceputa ca fiind traumatizanta psihologic si in lipsa unor indicatori medicali care sa ateste acest lucru. Adica din punct de vedere medical procesul nasterii sa fi decurs in parametri normali pentru mama si bebelus, dar din punct de vedere subiectiv nasterea sa fie perceputa ca fiind traumatizanta, fiziologic sau/si psihologic. Aceasta se intampla pe de-o parte din cauza faptului ca, prin semnificatia ei, nasterea poate aduce la suprafata constiintei continuturile conflictuale ale istoricului de viata care se adauga si modifica perceptia evenimentului in sine (de exemplu o mama abuzata sexual in copilarie chiar daca nu are amintirea evenimentului respectiv, poate percepe nasterea ca fiind foarte traumatizanta, desi din punct de vedere medical nu a fost considerata astfel). Pe de alta parte este vorba de perceptia subiectiva a durerii si a semnificatiei evenimentului in sine in contextul de viata actual (o persoana sensibila la durere, care nu primeste sustinere emotionala in timpul travaliului, care poate este tratata cu indiferenta in timpul travaliului sau ii sunt minimalizate/criticate/respinse nevoile, va putea percepe nasterea ca pe o trauma). Imediat dupa trecerea evenimentului traumatic, in cazul de fata, nasterea, proaspata mama se confrunta cu o stare de soc emotional. Simturile ii sunt amortite, se poate simti ametita, confuza, poate sa experimenteze senzatii stranii atunci cand i se vorbeste (sa perceapa vocea celuilalt ca fiind mai departata, ca un ecou), sa nu se simta sigura pe picioare, sa nu se simta in stare sa isi ridice bebelusul in brate, sa simta o distantare emotionala de el dar sa aiba critica acestui lucru si drept urmare sa se simta inadecvata, vinovata pentru ca nu isi poate ingriji bebelusul, senzatia de gol interior, momente de privire in gol, inclestarea mainilor, senzatia de paralizie. Aceste stari o pot insoti pe mama si o perioada de cateva zile, uneori pe tot parcursul sederii in spital. Ulterior, acasa, chiar daca depune eforturi pentru a depasi aceasta stare, ea poate persista sau se poate confrunta brusc cu senzatiile respective sau poate avea imagini tip “flashback” cu evenimentele respective sau sa fie cuprinsa brusc de o stare de panica. Poate avea cosmaruri, poate manifesta o stare constanta de iritabilitate, pot aparea manifestari depresiv-anxioase, din categoria celor mentionate mai sus, ganduri obsesive, pot aparea tulburari de somn care sa nu fie neaparat explicate de paternurile de somn ale bebelusului. Toate aceste stari pot trena luni sau chiar ani de zile, conducand mama catre o stare de epuizare psihica, surescitare si chiar boli somatice. Ar fi ideal ca simptomele stresului posttraumatic sa fie depistate cat mai precoce, sa existe inca din maternitate persoanele specializate care sa identifice semnele unei experiente traumatice a nasterii si sa refere mama unui psiholog specializat in abordarea traumelor care sa o insoteasca in elaborarea evenimentului/evenimentelor traumatice din viata ei.

Depresia postnatala, anxietatea postnatala, stresul posttraumatic postnatal reprezinta maniefestari ale unor suferinte si conflicte psihologice. Nu intotdeauna nasterea este principala cauza pentru acestea, dar toate se manifesta incepand cu acest moment. Simptomele acestor tulburari afecteaza in mod substantial calitatea vietii mamei si interactiunile ei cu bebelusul, si implicit, starea emotionala a bebelusului. Avand in vedere complexitatea psihologica umana este recomandat ca, dincolo de sprijinul celor din jur, apropiati ai mamei, dincolo de articolele sau cartile de profil citite, dincolo de discutiile pe retelele de socializare care pot ajuta mama sa se descarce, este important ca ea sa primeasca un sprijin psihologic adecvat sub forma unei consilieri psihologice sau a unei psihoterapii individuale sau de grup.

Mai multe informatii despre acest subiect puteti gasi participand si la atelierul psihoeducational tematic ce se desfasoara in cadrul centrului nostru periodic.

CONFERINTA ATASAMENTUL PARINTE-COPIL, BAZA RELATIILOR SANATOASE 17-18.02.2018

In 17-18 februarie 2018 vine la Bucuresti unul dintre specialistii valorosi in psihologia copilului, Ana Muntean. Profesor universitar, Doctor, cercetator, autor a peste 10 carti si nenumarate publicatii, doamna Ana Muntean vine sa intalneasca parintii si specialistii bucuresteni, cu una dintre temele de capatai atunci cand vine vorba despre copii: Atasamentul intre parinte si copil.

Atasamentul este de fapt prima relatie de dragoste care apare intre mama si copil si este un invelis protector in care se construieste copilul. Cu fiecare mama si fiecare copil incepe o poveste unica de dragoste. Istoria lor se contureaza deja la finalul primului an de viata. Felul in care se desfasoara interactiunea dintre mama si copil va determina un tip unic de atasament care-i va construi mai departe istoria viitoarelor interactiuni, relatii de iubire si va deveni un model de a se raporta la viata si evenimentele ei.

Construirea unui atasament sanatos este esentiala in dezvoltarea copilului. De fapt reprezinta  nevoia primordiala a puiului de om pentru a-si achizitiona usor si sanatos  abilitatiile cognitive, fizice si emotionale necesare dezvoltarii sanatoase si echilibrate

Figura de atasament a copilului este de obicei mama, dar poate fi in aceeasi masura si un alt adult cu care copilul se afla in schimb emotioal.

In nevoia noastra de a cunoste si intelege de ce este important atasamentul, ce rol are el in viata copilului si a viitorului adult propunem 4 subteme de dezbatere a acestui subiect important.

 

  1. Ce inseamna un atasament sanatos si de ce au nevoie copiii de un atasament securizant?
  2. Atasament si trauma. Rezilienta.
  3. Atasamentul copiilor/atasamentul parintilor. Cum si cand poate fi „reparat” atasamentul.
  4. Atasamentul in copilarie si manifestarile lui in viata de adult.

Aceste module sustinute de Ana Muntean sunt dedicate parintilor, educatorilor, profesorilor, psihologilor si oricui are in preajma copii. Aceasta este prima din seria de intalniri cu Ana Muntean, pe tema Atasamentului.

Atasamentul reprezinta o relatie afectiva speciala, pe care copilul o construieste fata de cel\cea care-l ingrijeste.  Atasamentul se dezvolta si parcurge mai multe etape de-a lungul vietii. Este un sistem viu, flexibil si influentabil.

Bazele  atasamentului se pun dupa primele luni de viata, urmand ca in a doua jumatate a primului an de viata, tipul de atasament al copilului sa fie vizibil si determinat. El isi continua dezvoltarea fulminanta pe parcursul urmatorilor 2 ani de viata. Asadar, primii trei ani de viata sunt critici in dezvoltarea sistemului de atasament.

Atasamemtul dureaza toata viata si  are la baza un model internalizat de functionare a lumii, care creioneaza locul si importanta copilului in relatiile cu ceilalti si asteptarile in legatura cu comportamentele persoanelor semnificative.

Un atasament sanatos este puntea copilului catre independenta si libertate, catre autonomie, catre construirea relatiilor sanatoase pe tot parcursul vietii si este primordial in sanatatea mentala a fiecarui om.

 

In aceasta poveste mama este esentiala, este baza de siguranta si se numeste figura de atasament!

Cu un atasament sanatos orice copil este fericit! De ce? Securizat ca-ntr-un cocon al sigurantei si echilibrului, copilul se simte liber in a explora mediul, oamenii, relatiile. Copilul cu un atasament securizant se joaca nestingherit, este curios, liber si fericit. El are importantul beneficiu de a-si putea concentra atentia catre explorare si cunoastere, iar acest lucru ii ofera avantaje de ordin cognitiv, emotional si social. Aceasta capacitate de a-si concentra atentia catre exterior este posibila  gratie  relatiei de iubire si incredere pe care a construit-o pas cu pas alaturi de mama. Iar mama ii ofera sentimentul de siguranta pentru a pasi in lume, pentru a se desprinde si pentru a se desavarsi.

Cu toate acestea, nu intotdeauna este usor ca parintii sa asigure un atasament securizant copiilor! Multe din experientele trecute sau prezente din viata parintilor sau a copiilor pot schimba acest traiect lin si firesc al naturii, adica de a reusi sa ii asigure copilului echilibrul si siguranta emotionala.

Despre Ana Muntean:

Profesor univ dr  si cercetator la Universitatea de Vest Timisoara, catedra de Asistenta Sociala a desfasurat o perioada lunga de timp activitate clinica in calitate de psiholog de copii.

Autoarea a peste 10 carti de specialitate printre care se numara : Psihologia dezvoltarii umane, Violență, traumă, reziliență Adopția și atașamentul copiilor separați de părinții biologici si co-autor la peste 83 de articole de specialitate aparute in tara si strainatate.

De mai multi ani Ana Muntean este detinatoarea unor Specilizari cu două instrumente de evaluare în cadrul teoriei ataşamentului: Friends and Family Interview (FFI) si Parents Attachment Interview (PDI), formatori sunt autorii: Howard şi Miriam Steele, The New School for Social Reserch, Department of Psychology, New York, în conexiune cu proiectul FISAN;

Programul conferintei

 

Ziua 1

1.Ce inseamna un atasament sanatos si de ce copiii au nevoie de un atasament securizant?

09.00 – 12.45
  • O privire sintetica asupra teoriei atasamentului (atasament si cunoastere/inteligenta; tipuri de atasament; tulburari de atasament; psihoterapie din perspectiva teoriei atasamentului).
  • Cum se ataseaza copiii si cum este legatura unica dintre parinte\figura de atasament si copil?
  • Care sunt cele mai importante etape in dezvoltarea atasamentului.
  • Care este legatura intre atasament si independenta?
  • Care sunt calitatile parintelui care fixeaza/nasc in copil sentimentul de siguranta si mai apoi atasamentul securizant?
  • Cum sustine un atasament sanatos dezvoltarea cognitiva a copilului?
  • Cand apare frica de straini si de ce? Anxietatea de separare si atasamentul.
  • Adaptarea la gradinita si stilul de atasament? Ce trebuie sa stiu despre  perioada de adaptare la gradinita tinand cont  de tipul de atasament al copilului?
  • Cum contribuie atasamentul la cladirea stimei de sine?
  • Dezbatere si discutii cu participantii.

 

2. Atasament si trauma. Rezilienta.

13.45-16.45
  • Ce este trauma? (privire asupra traumei din perspectiva atasamentului ; trecerea transgenerationala a traumei, comportamentul parental si trauma).
  • Cum ne poate ajuta un atasament sanatos sa depasim traumele?
  • Depresia mamei si stresul copilului.
  • Conexiunea mama copil in conditii de stres/ lipsa suportului familial sau social/ probleme de sanatate/boala.
  • Ce este rezilienta? (Cat de mult putem lasa dezvoltarea copilului in speranta ca va fi rezilient? Care sunt semnele rezilientei? Cum se  manifesta? Care e legatura cu atasamentul?)
  • Atasamentul ca baza pentru rezilienta.
  • Care este legatura dintre tipul de atasament si sentimentele de nesiguranta.
  • Dezbatere si discutii cu publicul.

 

Ziua 2

 3. Atasamentul copiilor/atasamentul parintilor

09.00- 12.45 
  • Despre felul in care se transmite tipul de atasament de la o generatie la alta – asa zisa ‘trecere transgenerationala’ a tipului de atasament. (Stilurile parentale, Atasamentul parintilor si Atasamentul copiilor).
  • Cum poate fi ‘schimbat’ tipul de atasament?
  • Cum pot ceilalti sa compenseze un tip de atasament insecurizant fata de mama?
  • Epuizarea parentala.
  • Dezbatere si discutii cu publicul.

 

4. Legatura dintre tipul de atasament din copilarie si relatia cu partenerul de cuplu

13.45- 16.45
  • In ce fel ne influenteaza tipul de atasament in perioadele de stres si activarea tipului de atasament
  • Atasament, asteptari si viata in cuplu; Viata intima si tipul de atasament
  • Felul in care se repeta in cuplu, relatia din copilarie cu unul din parinti
  • Evaluarea atasamentui
  • Dezbatere si discutii cu publicul.

 

Cost:

Pret conferinta per persoana 550 RON
Locuri limitate  – In ordinea inscrierilor

 

Durata conferinta: 12 ore, la care adaugam timpul necesar pauzelor de cafea si de pranz.

  1. Pranzul nu este inclus in pretul conferintei. Restaurantul Muzeului Taranului Roman, va fi la dispozitie pentru comenzile dvs in intervalul pauzelor de pranz.
  2. Pauzele de cafea/apa sunt incluse in pretul conferintei.

În cazul în care cursul se amână sau se anulează din cauza organizatorului, banii se returnează.

 

Unde are loc evenimentul? 
Studioul Horia Bernea – Muzeul National al Țăranului Roman
Cum mă înscriu şi cum plătesc?

Pentru a te înscrie e necesară efectuarea plăţii integrale şi completarea formularului de înscriere de mai jos. Dovada plăţii se ataşează în formularul de înscriere.

După completarea formularului de înscriere vei primi un email de confirmare.

Iată detaliile contului în care se face plata integrală:

Titular cont: Asociatia de educatie prenatala Leaganul Vietii
IBAN: RO23 RZBR 0000 0600 1980 1268
Raiffeisen Bank
Detalii plată: Plata Conferinta Atasamentul Parinte copil

Jocul şi interacțiunea socială la copilul cu tulburări de spectru autist

Autor: Psih. Cristina Muntean

Modalităţile prin care un copil autist comunică sunt diverse şi uneori neobişnuite. Însă acest lucru nu ne poate împiedica să încercăm să-i acordăm mai multe şanse de a o face. Schimbarea poate începe când ne aşteptăm mai puţin.

 

Autismul este o tulburare care afectează nu doar funcționarea copilului diagnosticat astfel, ci şi familia acestuia. Atȃt părinții, cȃt şi frații copiilor cu tulburare de spectru autist pot ȋncerca sentimente diverse precum şocul, negarea, furia, depresia, vinovăția, dezamăgirea. Astfel, abordările terapeutice sunt complexe şi au cunoscut ȋn ultimii douăzeci de ani diverse schimbări. Dacă, ȋn trecut, părintelui i se acorda un rol pasiv ȋn terapia copilului, acum el este privit ca un factor important al schimbării.

Există la ora actuală variate metode de intervenție terapeutică pe care literatura de specialitate le descrie pe larg. O abordare complexă a simptomatologiei autiste vizează aspectele deficitare ale acestei tulburări şi anume, comunicarea, jocul, interacțiunea socială, funcțiile executive. Nu putem privi, ȋn cazul autismului, doar o singură latură a sa, aceea cognitivă, a comportamentelor problematice sau a limbajului.

Indiferent de terapia utilizată, cel mai important aspect ȋl constituie comunicarea, stabilirea unui contact relațional cu copilul. Pentru realizarea acestor momente de contact, este necesară crearea unei legături  apropiate, bazate pe joacă, ȋntre adult şi copil şi deasemenea, creşterea motivației şi a cooperării din partea copilului. Pe acest fond se vor utiliza tehnicile pedagogice efective menite să ajute copilul în atingerea unor scopuri educaţionale specifice.

Frumusețea “ȋntȃlnirii” celor doi, terapeut şi copil, constă ȋnsă ȋn surprinderea şi observarea atentă a momentelor de “prezență” ale copilului şi valorificarea lor adecvată.

 

Susținem o tehnică bazată pe joc ce-şi propune dezvoltarea de relații sociale şi abilități de comunicare (deficitare ȋn tulburările de spectru autist) pe interesele particulare ale copilului. Acest model include experiențe interactive, conduse de copil, ȋntr-un spațiu cu stimuli puțini. Jocul interactiv, ȋn care adultul urmează inițiativa copilului, va ȋncuraja copilul “să-şi dorească” să relaționeze cu lumea exterioară. Intervenția sa vizează transformarea fixațiilor copilului ȋn “motive” de interacțiune. O dată ce aceasta apare, el va putea imita gesturi, sunete si acțiuni.

MASAJUL PERINEULUI ÎN SARCINĂ

Informaţiile prezentate în acest articol au fost traduse si adaptate de către echipa Prăvăliei Părinţilor din „ Journal of Midwifery and Woman Health”, volumul 50, nr. 1, ianuarie/februarie 2005.

CE ESTE PERINEUL?

Perineul este suprafaţa de ţesut dintre orificiul vaginal şi rect. Acest ţesut se întinde mult în momentul naşterii şi uneori se poate rupe. Dacă medicul vă face o epiziotomie, atunci acest ţesut este tăiat. Este posbil să aveţi nevoie de copci după naştere, dacă perineul s-a rupt sau a suferit o epiziotomie.

SUNT ÎNGRIJORATĂ DIN CAUZA RUPTURILOR PERINEALE – CÂT DE DES SE ÎNTÂMPLĂ?

40%-85% dintre femeile care nasc vaginal pot suferi rupturi perineale. Aproximativ 2/3 dintre aceste femei vor avea nevoie de copci.

SUNT DEASEMENEA ÎNGRIJORATĂ ÎN LEGĂTURĂ CU EPIZIOTOMIA – ESTE ACEASTA NECESARĂ?

De obicei nu este necesară epiziotomia. Totuşi, uneori, medicul poate recomanda o epiziotomie. De exemplu epiziotomia poate ajuta dacă bebeluşul trebuie să se nască mai repede. Purtaţi o discuţie cu medicul dvs. despre epiziotomie.

POATE MEDICUL MEU SĂ FACĂ CEVA PENTRU A EVITA PRODUCEREA RUPTURILOR?

Sunt multe modalităţi prin care medicul dvs. poate reduce riscul producerii unor rupturi. De exemplu, vă poate recomanda anumite poziţii pentru împingere, poate să împingă uşor capul bebeluşului pe măsură ce acesta este expulzat şi poate evita folosirea forcepsului.

POT FACE CEVA ÎNAINTE DE NAŞTERE PENTRU A EVITA RUPEREA PERINEULUI?

Reducerea riscului de rupere a perineului a fost subiectul multor studii de cercetare. Mai multe studii au descoperit că masajul perineului în timpul ultimelor săptămâni de sarcină, poate reduce riscul de rupere a perineului la naştere. Acest tip de masaj – utilizarea a două degete pentru a întinde ţesutul perineal – poate fi făcut de tine, acasă, o dată sau de două ori pe zi, în ultimele 4-6 săptămâni de sarcină.

MASAJUL PERINEULUI ÎN SARCINĂ AJUTĂ TOATE FEMEILE?

Masajul poate fi de folos unor femei mai mult decât altora. Femeile care sunt la prima naştere, femeile în vârstă 30 de ani sau mai mult şi femeile care au mai avut o epiziotomie au mai puţine rupturi iar acestea sunt mai puţin grave atunci când fac masajul perineului în ultimele săptămâni de sarcină.

POATE SĂ MĂ AJUTE PARTENERUL MEU?

Da! Multe femei au declarat că e chiar mai uşor dacă partenerul face masajul.

EXISTĂ RISCURI LEGATE DE MASAJUL PERINEULUI ÎN TIMPUL SARCINII?

Din câte ştim noi, nu. Nu doare. Este uşor de făcut. Majoritatea femeilor nu au avut nici o problemă în a-l face. Totuşi ar trebui să vorbiţi cu medicul dvs. înainte de a începe. Şi, dacă vi se pare că vi s-au rupt membranele, vorbiţi cu medicul dvs. înainte de a introduce ceva în vagin.

INSTRUCŢIUNI PENTRU MASAJUL PERINEULUI

Vă prezentăm câteva motive pentru care e bine să faceţi masajul perineului în timpul sarcinii:

  • Unii specialişti consideră că masajul perineului va mări flexibilitatea acestuia. Acest lucru înseamnă că vei avea un risc mai mic de rupere sau de epiziotomie.
  • În timpul masajului puteţi practica relaxarea muşchilor perineului. Acest lucru vă ajută să vă pregătiţi pentru eventualele senzaţii de arsură sau întindere, pe care le veţi simţi în timpul expulziei. Relaxarea acestei zone în timpul naşterii poate preveni ruperea perineului.

masaj perineal

Dacă doriţi să faceţi masajul perineului, începeţi cu 6 săptămâni înainte de data probabilă a naşterii şi respectaţi următoarele instrucţiuni:

  • Spălaţi-vă bine pe mâini şi tăiaţi-vă scurt unghiile. Relaxaţi-vă într-un spaţiu intim, cu genunchii flexaţi. Unor femei le place să se sprijine pe o pernă pentru a avea suport pentru spate.
    • Lubrifiaţi degetele şi perineul. Utilizaţi un lubrifiant precum un ulei cu vitamina E sau ulei de migdale sau orice alt ulei vegetal pe care îl folosiţi la gătit, precum uleiul de măsline. Deasemenea puteţi folosi un gel solubil în apă sau lubrifierea naturală a vaginului. Nu folosiţi ulei de masaj pentru bebeluş, uleiuri minerale sau geluri chimice.
    • Introduceţi degetele cam 2,5 – 3,5 cm în vagin (vedeţi fig. 1). Apăsaţi în jos spre anus şi în laterală, până ce simţiţi o arsură uşoară şi o senzaţie de întindere. Păstraţi această poziţie 1 sau 2 minute.
    • Cu ajutorul degetelor mari masaţi încet jumătatea inferioară a vaginului, folosind o mişcare în formă de „U”. Concentraţi-vă pe relaxarea muşchilor. Acesta este un moment foarte bun pentru a exersa respiraţia profundă, abdominală.
    • Masaţi-vă zona perineului în fiecare zi, timp de 10 minute. După 1 – 2 săptămâni, veţi remarca o flexibilitate crescută a zonei şi o senzaţie mai puţin intensă de arsură.
    • Dacă partenerul realizează masajul, trebuie să respecte instrucţiunile mai sus menţionate. Totuşi partenerul ar trebui să-şi folosească degetele index în loc de degetele mari. Trebuie să folosească aceeaşi metodă de presiune pe cele două laturi ale vaginului, mişcare în formă de „U”. Este importantă o bună comunicare – spuneţi partenerului dacă simţiţi prea multă durere sau o senzaţie puternică de arsură.

 

Această pagină poate fi reprodusă pentru scopuri necomerciale de către profesionişti în sănătate pentru a fi împărtăşită cu clienţii. Orice alt tip de reproducere trebuie aprobată de „Journal of Midwifery and Woman Health”. Informaţiile şi recomandările de pe această pagină sunt adecvate în majoritatea cazurilor dar nu înlocuiesc sfatul medical. Pentru informaţii specifice referitoare la condiţia medicală personală, „Journal of Midwifery and Woman Health” vă sugerează să vă consultaţi cu furnizorul dvs. de servicii medicale.

 

Sursa:

 

http://www.midwife.org/ACNM/files/ccLibraryFiles/Filename/000000000656/Perineal%20Massage%20in%20Pregnancy.pdf

Naştere naturală vs. naştere cezariană

Site-ul www.childbirthconnection.org este o oază de resurse şi de informaţii de calitate pentru părinţi şi profesionişti.  Aici am gasit şi noi broşura: „Vaginal or Cesarean Birth: what is at stake for women and babies? A best Evidence Review”, Am tradus-o şi am adaptat-o, iar rezultatul îl puteţi savura, în limba română, aici. Veţi găsi concluziile sintetizate ale celor mai noi studii şi cercetări randomizate ce compară naşterea vaginală cu naşterea prin cezariană.