curs de pueircultura

Amintirea nasterii: un raport clinic

Articol preluat şi tradus din Jurnalul de Psihologie Pre şi Perinatală, nr. 1, 1986

În pofida unui îndelungat trecut încărcat de controverse referitoare la natura şi impactul experienţei naşterii asupra aparatului perceptiv al organismului uman, există  foarte puţine dovezi “palpabile” a unei clare recuperări  a experienţei naşterii de către o persoană într-o forma recognoscibilă de către ei înşişi şi de ceilalţi. Când evenimentele sunt trăite prin abreacţie, imaginaţie, stări de vis sau alte căi perceptive cu mult timp după experienţa însăşi, acestea ar putea fi foarte sugestive pentru percepţiile legate de naştere. S-ar putea, totuşi, ca înclinaţia teoretică, mai degrabă decât cunoasterea temeinică, să sudeze adesea ultimile verigi din lanţul conexiunilor dintre episodul trăit şi adevăratele întâmplări de la naşterea persoanei. Chiar şi „amintiri” cu siguranţă trăite, slujesc adesea ca metafore foarte încarcăte şi semnificative tot atat de uşor pe cât ar putea fi recuperări adevărate ale unor evenimente şi percepţii reale de la naştere în sensul lor cel mai strict.

De-a lungul procesului de educaţie şi aculturaţie, dobândim cantităţi considerabile de cunoştinţe şi experienţe, astfel încât, în mod obişnuit, până când „amintirea” naşterii este regăsită, sunt foarte puţine moduri de a stabili câtă informaţie ar fi putut fi recuperată cu adevărat din fenomenologia perceptivă şi experienţială a experienţei naşterii în sine, şi cât a fost preluat şi îmbogăţit din rezerva abundentă de informaţii şi plăsmuiri ulterioare.

Prin urmare, prezintă interes teoretic când o persoană poate spune ceva despre experinţa ei, înainte să apară un strat semnificativ de informaţii şi adaosuri care să complice, ca să zicem aşa, „cultura pură” a experienţei.

În  literatura de specialitate  sunt câteva relatări a unor experinţe de recuperare foarte timpurii, precum cazul lui Bernstein – stimularea recurentă a unui singur simţ (sunet) a experinţei senzoriale şi emoţionale traumatice a fetiţei ei.

Episodul următor, înfătişat autoarei de către fiul ei la vârsta de treizeci de luni, este semnificativ în acest context.

M. a fost rezultatul a 42 de săptămâni de gestaţie.  Din a patra lună de viaţă intrauterină au aparut contracţii uterine active, atribuite unei „reacţii  de hipersensibilitate la prostaglandina”.  Autoarea suferea de creşteri clinic semnificative ale tensiunii arteriale şi, în a 39-a săptămână de sarcină, a suferit un mic accident vascular cerebral.

Travaliul a fost lung, dar neproductiv. Dupa 30 de ore, s-a pus diagnosticul de disproporţie cefalo-pelvică şi a fost făcută cezariană sub anestezie totală.

Dezvoltarea lui M. a fost marcata de o creştere neurologică, cognitivă şi de limbaj neobişnuit de rapidă. Din prima zi îşi ridica capul, focaliza şi îşi întorcea capul şi privirea. La trei luni rostea cuvinte recognoscibile şi la cinci luni folosea substantive şi propoziţii.

La vârsta de doi ani jumate, în timp ce era tolănit în cadă într-o seară, cu ambii parinţi în încapere, M. a început să-şi amintească naşterea sa. A întrebat „ De ce erau luminile atât de puternice când eram nou?” şi a aşteptat răspunsul. Nu am înţeles referinţa la faptul de a fi „nou” şi l-am întrebat ce voia să spună. Ne-a explicat cu grijă ca fusese „în născare” şi a spus că erau  multe lucruri pe care nu le înţelegea. Când l-am încurajat să ne spună care erau acestea, ne-a împărtăşit următoarele nedumeriri:

  1. Nu ştia de ce lumina era circulară şi atât de intensă unde se afla el, dar obscură în rest.
  2. Voia sa ştie de ce jumătatea inferioară a feţelor oamenilor „lipsise” şi în locul ei era un petic verde.
  3. Voia să ştie de ce îi pipăise cineva anusul cu degetul.
  4. Era foarte nelămurit ce anume fusese obiectul care îi fusese băgat pe nas şi produsese un zgomot puternic. Când a fost întrebat ce fel de zgomot auzise, a facut un zgomot puternic, de aspiraţie.
  5. Voia să ştie unde eram eu, din moment ce ştia ca „fusese înâuntrul” meu înainte de a se naşte.
  6. Era tulburat în privinţa motivului pentru care fusese „pus într-o pungă de plastic şi dus undeva.”
  7. Nu era nedumerit, dar părea suparat de faptul ca i se introdusese un lichid în ochi, care l-a împiedicat să mai vadă.

I-am explicat fenomenologia procedurilor chirurgicale/ obstretice întrucat avea legătură cu experienţele sale (de exemplu: testarea orificiului anal, aspiraţie nazală, lumini şi măşti chirurgicale, administrarea nitratului de argint, etc.).

A părut mulţumit de aceste explicatii şi nu mai cerut alte lămuriri ale acestor chestiuni.

L-am întrebat apoi ce altceva îşi aminteşte şi a povestit de bunăvoie că i s-a părut „amuzantă” deschiderea bruscă a peretelui uterului. După aceea a râs şi a spus că dintr-o dată a apărut „o fenster în finster” (în Yddish „o fereastră în întuneric”), şi a râs iar de acest fenomen.

A spus ca îşi amintea că înainte să se nască, de multe ori se  simtea înghesuit şi strâns dureros de „pereţi”, şi că anumite sunete, note, cu frecvenţa joasă, cântate de mine îi cauzau durere. Observasem că atunci când anumite note joase erau cântate, fatul răspundea într-un mod foarte activ. Presupusesem că era vorba de un răspuns pozitiv.

Ne-a povestit şi că percepuse o lumină foarte slabă prin pereţii uterului.

Cu toate că M. avusese acces la informaţie explicită referitoare la naşterea vaginală şi cea prin cezariană, nu văzuse niciodată un bloc operator, modul în care acesta e luminat, nu luase parte  niciodată la detaliile intime de manipulare post-natală a bebeluşului, nici nu fusese informat că o soluţie de nitrat de argint e folosită în mod curent pentru ochii nou-născutului. Nu văzuse niciodată „uniformele verzi de chirurg”, nici nu văzuse sau auzise vreun aparat de aspiraţie folosit pentru nări.

Adică, niciodată cu excepţia  naşterii sale.

Cu siguranţă, atunci, aceste informaţii au implicaţii teoretice şi practice.

Cel puţin unele organisme umane sunt capabile de un nivel înalt de experimentare senzorială organizată încă de la naştere sau înainte ei. Pesemne că experimentarea aşteaptă suficiente informaţii pentru o procesare ulterioară, furnizând cel mai timpuriu fundament experienţial pentru organizarea experienţei.

Conştientizarea  senzorială prenatală şi semnificaţia fundamentului sistematizarii experienţiale au fost bănuite atât în culturi pre-ştiintifice cât şi în cultura noastră. Folclorul din jurul lumii a atribuit importanţă experienţei prenatale a copilului şi mamei sale. Într-adevăr, în unele culturi, relaţiile de rudenie leagă tatăl, unchii din partea mamei sau alte rude de trăirile fătului dinainte de naştere şi de posibila sa stare şi soartă în viaţa post-uterină.

Teoreticienii psihanalişti au făcut constatări similare cu diferite stiluri de justificări, însă cu concluzii care se axează pe consecinţele intra-psihice mai degrabă decât pe componentele fiziologice ale experienţei intra-uterine şi a naşterii.

Recunoaşterea la un anumit nivel al acestui fel de experienţă relatată aici a fost probabil îngropată în concluziile populare adesea contestabile (si ale practicienilor psihanalişti).

Pentru acest copil, complet verbal cu ani înaintea celor de vârsta sa, memorarea acestor experienţe la nivelul pre-conştient şi conştient a fost posibilă. Şi, cu fluenţa sa lingvistică, a fost capabil sa codeze experienţa astfel încât să se potrivească cu fenomenologia sa senzorială şi să poată fi comunicată verbal celor din jurul sau.

Dacă el nu ar fi avut abilităţi verbale în acea etapă a vieţii sale, fără îndoială că nu am fi avut cum să ştim cu siguranţă la ce nivel şi sub ce formă aceste impresii senzoriale ar fi fost memorate sau ce supra-strat de semnificaţie şi re-experimentare ar fi ocultat adevărata lor semnificaţie experienţială. Totuşi, este improbabil ca ele să nu fi avut impact asupra capacităţii organismului de modelare şi organizare a experienţei.

Având în vedere ideea că memorarea senzorială, cu sau fără organizare verbală ulterioară, apare la oameni atât înainte cât şi la naştere, sunt consecinţe practice atât pentru practicianul psihoterapiilor cât şi pentru cei care îngrijesc bebeluşi şi copii.

Vălul recent al interesului pentru aşa-zisa „naştere blândă” sau metoda Leboyer de naştere s-ar putea hrani din acelaşi izvor de material inconştient, adănc înrădăcinat, pe care folclorul şi psihanaliştii l-au descoperit. Desigur, s-ar părea ca bebeluşii percep pe atât de activ pe cât susţine teoria analitică.

Persoanele care îi îngrijesc trebuie să se gândesca atent la impactul a ceea ce bebeluşul trăieşte şi  a ceea ce ei ii comunică lui. Asta chiar dacă simultan, o altă parte a „înţelepciunii comune” a culturii noastre respinge importanţa experienţei la nivel conştient a acelor oameni care nu au dovedit încă dezvoltarea clară a vorbirii.

În timp ce amintirile ar putea fi de nerecuperat dincolo de un anumit punct în termeni clari şi/sau conştienţi, din acest material reise implicaţia că o doză importantă de atenţie ar trebui  acordată experienţei re-trăirii naşterii, de a ordona cel puţin unele dintre încărcăturile (sau supra-încărcăturile) de stimuli care ar putea surveni dintr-o astfel de tentativă sau ale principiilor organizatoare şi percepţiilor organismului prenatal, natal şi postnatal.

Trebuie ca încă cinci urechi atente să evalueze amintirile şi proiecţiile amintirilor pe care pacientul le produce (patru fizice şi cea interioară a psihanalistului), însă psihanalistul ar putea găsi această experienţă clinică folositoare în înţelegerea informaţiei pe care el sau ea o organizează permanent în serviciul căutării pacientului.

Sper că acest material bazat pe un caz real va suscita interesul teoreticienilor şi practicienilor preocupaţi de rădăcinile şi fundamentele experienţei şi dezvoltării umane. Materialele bazate pe cazuri reale ce se referă în mod clar la această perioadă a vieţii provenind de la copii sunt rare, dar teoria şi practică trebuie să lupte pentru problemele abordate de ele dacă vrem să crească şi să se dezvolte cunoaşterea noastră.