Curs de prim ajutor la copii

Importanţa amintirilor despre naştere

Scris de David B. Chamberlain

 Publicat în Journal of Prenatal & Perinatal Psychology & Health, Volumul 2, Numarul 4, Mai 1988

 Tradus şi adaptat de Mariana Oancea

Rezumat:

Un număr din ce în ce mai mare de persoane îşi amintesc propria naştere după vârsta de doi ani. Ele reuşesc să facă asta utilizând diferite metode sau fără nici o metodă. Deşi controversate timp de un secol, aceste amintiri pot fi acum integrate pentru prima oară într-un sistem empiric. Amintirile narative despre naştere constituie mici filme documentare cu un mare potenţial ştiinţific. Sunt recunoscute 4 dimensiuni: 1) Clinică. O literatură în plină dezvoltare subliniază importanţa naşterii în apariţia mai multor probleme psihologice. În amintirile despre naştere putem discerne cauzalitatea unei patologii şi putem concepe metode de tratament adecvate. 2) Umanistă. Amintirile despre naştere reprezintă relatări la persoana întâi despre sentimentele umane, valori, virtuţi şi întâmplări deosebite. Ele demonstrează modul în care copiii sunt afectaţi de acţiunile părinţilor, doctorilor şi asistentelor. 3) Holistică. Amintirile ne arată un nou-născut pe deplin conştient şi cognitiv, capabil de comunicare şi intimitate. 4) Transpersonală. Din cauză că amintirile despre naştere conţin atât de multă înţelepciune şi afectivitate, gândire analitică, percepţii şi alte manifestări ale unei conştiinţe active, ele ridică întrebări fundamentale despre natura umană. Există multe exemple de amintiri despre naştere, obţinute în practica sa psihologică, prin hipnoză, de autorul articolului.

Articol:

Ideea că oamenii îşi pot aminti propria naşterea a fost o idee controversată timp de aproape 100 de ani. Cazuri precum acelea raportate de un practicant al hipnozei în 1893 (Rochas, 1911), erau rare şi enigmatice; astfel de cazuri sunt foarte comune astăzi şi pot fi integrate într-un context mai larg al cercetării empirice.

Astăzi, copii de doi ani îşi scot la iveală amintirile despre naştere, voluntar sau involuntar; ei vorbesc despre fapte verificabile şi pun întrebări incomode (Mathison, 1981; Laibow, 1986). Nepoata mea vroia să ştie de ce au lovit-o cu un creion (posibilă referinţă la testul de analiză a sângelui făcut imediat după naştere). Ea a spus, „Ei m-au rănit”. O altă fetiţă a vorbit despre ceva alb şi lipicios ce era pe ea atunci când a ieşit din burtica mămicii ei. Vroia să ştie de ce a fost pusă într-o cutie de plastic cu capac. Astfel de povestiri constituie dovezi concludente pentru a valida existenţa amintirilor despre naştere. Dar copiii nu sunt singurii care îşi amintesc naşterea. Tinerii şi adulţii îşi amintesc deasemenea naşterea, printr-o metodă sau alta sau fără nici o metodă specifică. Unii dintre ei spun că au avut întotdeauna astfel de amintiri. Doi bărbaţi, cunoştinţe de-ale mele, unul dintre ei om de ştiinţă în domeniul neurologiei şi celălalt director de şcoală, îşi amintesc foarte clar momentul în care li s-a făcut circumcizie.

La începutul anilor 1900 unii psihanalişti au întâlnit în lucrul lor imagini, teme şi amintiri legate de naştere (Freud, 1933; Rank, 1929). Pe la jumătatea secolului, Winnicott (1949), Fodor (1949), şi Kelsey (1953), au scris despre pacienţi care au dezvăluit aspecte ale propriilor naşteri. Au mai existat raportări despre problemele adulţilor legate de naştere din partea lui Mott şi Fries in Anglia, Graber şi Kruse in Germania, Peerbolte in Olanda, şi Rascovsky in Argentina (vedeţi recenzia realizată de DeMause, 1982, cap. 7). De-a lungul anilor, terapeuţii au descoperit că reamintirea momentelor traumatice, inclusiv a naşterii, poate fi facilitată de exersarea tipurilor de respiraţie (Reich, 1949; Orr & Ray, 1977), administrarea de LSD (Grof, 1975), procedurile terapiei gestalt (Hubbard, 1950; Janov, 1970; Fehr, 1980), vise (Fodor, 1949), asocieri libere şi imersiune în bazine cu apă (Laing, 1976, 1982). Frank Lake a folosit pentru prima oară LSD, apoi tehnicile de respirat şi în cele din urmă tehnicile de fantezie dirijată, pentru a trezi amintirile despre naştere şi perioada prenatală în cadrul grupurilor de lucru (Moss, 1986, 1987). Grof (1985) a urmat un pattern similar, începând cu LSD şi continuând cu combinaţii de muzică, respiraţii şi mişcări fizice în cadrul psihoterapiei experenţiale profunde. Terapeuţii specializaţi în masaj au vorbit despre izbucniri ale unor amintiri despre naştere ca răspuns la atingerea sau mobilizarea extremităţilor. Terence Dowling (1986) a dezvoltat o abordare indirectă a amintirilor despre naştere, utilizând imagini ale unei placente în cadrul terapiei de fantezie dirijată. În cele din urmă, au existat multiple raportări ale amintirilor despre naştere obţinute prin hipnoză, de-a lungul ultimului secol (Rochas, 1911; Kelsey, 1953; LeCron, 1954; Cheek, 1975; Chamberlain, 1981, 1988; Scott & Scott, 1984).

Autenticitatea amintirilor despre naştere (obţinute prin diferite metode) a reprezentat mereu o sursă de îngrijorare. Ultimile cercetări au fost făcute cu mai multă rigurozitate. Utilizând tehnici de hipnoză, David Cheek (1975, 1986) a lucrat cu 500 de persoane, revizuind mişcările secvenţiale specifice (sau lipsa mişcărilor) existente în viaţa intrauterină sau în naşterile prin cezariană. Autorul a descoperit că aceste „amintiri musculare” sunt foarte bine reproduse, întipărite şi nu dispar în timp. În mod similar, psihologul rus Vladimir Raikov (1980, 1982), a demonstrat că subiecţii sub regresie profundă au putut manifesta o serie de reflexe neonatale autentice; a fost imposibil ca acestea să fie duplicate prin autosugestie sau joc de rol pentru „a mulţumi terapeutul”. Se presupune că aceste reflexe natale pot fi recuperate deoarece sunt stocate în memorie. Propria mea cercetare care s-a ocupat de amintirile despre naştere la cuplurile mamă-copil (Chamberlain, 1986) a descoperit coerenţă şi integrare a acestora în memoria reală. În cadrul unei astfel de comparaţii, unde fabulaţiile pot fi uşor descoperite, amintirile au fost descoperite numai într-un caz din 10 iar în acel caz, fantezia a fost limitată la nişte aspecte specifice. Restul povestirii despre naştere era autentic. Aceste descoperiri vin în sprijinul veridicităţii naturii amintirilor despre naştere, dar în acelaşi timp, avertizează asupra erorilor care sunt întotdeauna posibile. Documentele existente despre amintirile precoce despre naştere sunt întărite de noi dovezi despre existenţa amintirilor precoce prenatale, numită uneori şi memorie „celulară” (Farrant, 1985; Woody, 1986). Prin intermediul experienţelor repetate în terapia primală, Graham Farrant şi-a amintit despre o încercare de avort asupra lui făcută de mama sa şi a reuşit să-i povestească acesteia despre metoda pe care o folosise, deşi aceasta nu-i spusese nimic nimănui niciodată. În terapia cu LSD sau în alte forme de terapie experenţială profundă, oamenii au re-experimentat aspecte ale vieţii gestaţionale din uter. Aceste amintiri sunt mult mai importante decât informaţiile, dar  informaţiile sunt dobândite mai uşor datorită unor teorii mai noi despre natura creierului. Teoria memoriei celulare, de exemplu, se potriveşte bine cu teoria lui Karl Pribram (1986) conform căreia creierul este un analizator spectral care înregistrează imaginile holografic; în acest sistem imaginile întregi sunt distribuite în părţi. Noua teorie a „creierului ud” consideră creierul o „glandă” care operează cu hormoni şi fuide (Bergland, 1986) sau ca un lichid, o reţea bidirecţională care este conectată cu ajutorul neuropeptidelor (sistem descris în 1987 de Candace Pert). Aceste teorii ne furnizează informaţii care ne ajută să explicăm activitatea inteligentă din perioada de gestaţie. Înţelegerea misterelor minţii şi memoriei a fost ajutată şi de progresele făcute în alte trei domenii. Munca gigantică a Profesorului Ian Stevenson (1974, 1980) de peste 3 decenii, a certificat existenţa multor cazuri de amintiri dintr-o viaţă anterioară. Această descoperire majoră înseamnă că nu putem să explicăm o amintire în termeni fizici. Acest aspect este întărit şi de cercetările legate de experienţa morţii care au descoperit existenţa amintirilor şi activităţii mentale chiar şi în momentul separării sufletului de corp şi în afara oricărei legături cu creierul fizic (Ring, 1980; Sabom, 1981). Din cauza acestor descoperiri, credem că e timpul să renunţăm la ideea că imaturitatea creierului la naştere face imposibilă amintirea naşterii.

O a treia sursă de informaţii pentru a înţelege amintirile despre naştere, o reprezintă o nouă literatură de specialitate referitoare la nou-născutul cognitiv (vezi recenzia mea cu 250 de referinţe, Chamberlain 1987). Studiile cognitive arată că memoria este doar una din multiplele şi surprinzătoarele abilităţi pe care le are nou-născutul. Existenţa la naştere a mai multor funcţiuni complexe, integrative, care implică percepţia, învăţarea, memoria, emotivitatea şi abilităţile de comunicare, a fost deja demonstrată şi aceste funcţiuni trebuie considerate ca fiind înăscute. Numărul în creştere a acestor abilităţi, forţează o schimbare în cadul teoriilor fundamentale ale psihologiei dezvoltării copilului şi în percepţiile noastre despre nou-născuţi. Toate aceste descoperiri despre funcţionarea minţii, memoriei sau conştiinţei, au făcut posibil pentru prima dată, înlăturarea oricărei speculaţii şi stabilirea unui cadru empiric. Având în vedere cât de cuprinzătoare este literatura de specialitate, îmi îndrept acum atenţia asupra posibilei semnificaţii a aminitirilor despre naştere, folosind exemple din propria cercetare clinică.

Din informaţiile pe care le deţin, fenomenul persoanelor care işi reamintesc naşterea reprezintă o componentă specifică a vieţii în secolul 20. Cele câteva referinţe istorice pe care le avem despre amintirile despre naştere, demonstrează o dezvoltare accelerată a cercetărilor în domeniu, de la câteva cazuri la câteva mii de cazuri. Relatări complete despre astfel de cazuri sunt încă greu de găsit (Chamberlain, 1988), dar scurte relatări ale copiilor foarte mici, ale consilierilor dianetici, ale celor care retrăiesc naşterea, ale terapeuţilor primali, ale specialiştilor în hipnoză şi a altor altor psihoterapeuţi, demonstrează clar că amintirile despre naştere au devenit foarte comune. Oameni de toate vârstele îşi amintesc naşterea, începând cu vârsta de doi ani. Oameni de toate naţionalităţile îşi amintesc naşterea. Poate că este vorba de un semn al maturizării sau de un semn al pătrunderii în conştiinţa umană. Amintirile despre naştere ar putea fi o indicaţie a faptului că suntem gata să ne auto-descoperim la un nivel mai profund.

 

 

AMINTIRILE DESPRE NAŞTERE AU SEMNIFICAŢIE CLINICĂ

Apariţia frecventă a amintirilor despre naştere în cadrul şedinţelor de psihoterapie, sugerează faptul că există o legătură între naştere şi formarea personalităţii şi această legătură este una importantă şi trebuie tratată cu atenţie. Descoperirea acestor legături poate facilita producerea de schimbări profunde de atitudine, emotivitate şi personalitate. Unii terapeuţi au înţeles că o nouă ştiinţă despre amintirile despre naştere, aşteaptă să fie recunoscută. Am descoperit că multe din amintirile emoţionale şi fizice dureroase prezentate de clienţi, sunt de fapt flashback-uri, amintiri mai vechi care izbucnesc în conştiinţă. Urmele şi cauzele suferinţei pot fi urmărite până în momentul naşterii şi chiar în perioada de dinaintea naşterii. Imi place foarte mult când oamenii spun că „întotdeauna” s-au simţit într-un anumit fel. Deasemenea, atunci când apare în simptomatologia pacientului triada disperare, învinovăţire, stimă de sine scăzută, încep să suspectez că am de-a a face cu o replică a unei întâmplări nefericite ce a avut loc foarte devreme în viaţa pacientului şi care la momentul respectiv părea o situaţie fără ieşire.

Astfel de paternuri au fost descrise de terapeuţi ca „matrix-uri perinatale”, „amprente” „programe”, „reguli” sau „legi” care guvernează automat personalitatea până când sunt schimbate. Asemenea „amprente” ne comunică faptul că naşterea reprezintă un eveniment determinant. Naşterea are acest potenţial pentru că este o situaţie de viaţă şi de moarte, în care nou-născuţii sunt neputincioşi dar foarte deschişi, iar autorităţile (părinţii, asistentele medicale, doctorii) riscă să ia decizii importante dar nu întotdeauna bune. Cei familiarizaţi cu dinamica hipnozei vor recunoaşte în aceşti factori un climat favorabil pentru transă şi o oportunitate pentru învăţarea profundă.

Una din primele mele experienţe legate de trauma la naştere a fost cu un pacient care a prezentat o patologie legată de frica de ascensoare. Clienta mea era agent de vânzări, ocupaţie ce presupunea folosirea repetată a ascensoarelor, ceea ce era de natură să-i producă multă panică. Sub hipnoză am aflat că prima senzaţie de acest fel a fost simţită de clienta mea în sala de naşteri, atunci când a fost introdusă într-un incubator. Panica s-a declanşat atunci când a fost închis capacul, din anumite motive acest lucru având o conotaţie de pericol pentru ea. Aflarea acestor fapte a fost suficientă pentru a găsi un tratament eficient, deşi nu pot să spun că acest lucru a fost întotdeauna uşor. Nu putem şti niciodată ce rezultate poate avea un tratament, însă în acest caz a fost foarte util să fac legătura între problemele pacientei şi propria ei naştere.

La scurt timp după acest caz, m-am lovit de un caz sever de fobie de zbor cu avionul. Sentimentul de panică era declanşat şi de avioanele care îi zburau deasupra capului. Această frică de zbor cu avionul avea deasemenea legătură cu experienţa propriei naşteri, când, aşa cum a descoperit clienta, a fost scăpată din mâini. Acest lucru şi alte momente în care clienta a căzut, au fost asociate cu fobia de zbor sau de accident de mai târziu. Când toate aceste implicaţii au fost descoperite, fobia a dispărut.

Mult mai dificil de explicat sunt acele concluzii care se referă la posibilele efecte ale limbajului asupra nou-născuţilor. Unuia dintre clienţii mei, un adult, îi era frică să rămână singur. S-a descoperit că acestă frică îşi avea originile în perioada pe care a petrecut-o la neonatologie, având pneumonie, imediat după naştere. Anxietatea provocată de faptul că nu putea să respire, a fost intensificată de schimburile de replici dintre doctori şi asistentele medicale. Atunci când am ajuns la momentul critic am întrebat:

Dr: Ce spuneau?

T: Că sunt bolnavă şi că ei sunt îngrijoraţi. „Trebuie să o supraveghem şi să ne asigurăm că nu se înrăutăţeşte situaţia.” Urmau să lase pe cineva cu mine deoarece puteam să mor oricând. Asta e ceea ce au spus.

Dr: Ce ai simţit când ai auzit aceste cuvinte?

T: Mi-a fost frică. Nu vroiam să mor.

Dr: Poftim?

T: Nu vreau să mor. Nu eram pe lume de mult timp. Sunt prea mică.

Aparent cuvintele reprezentau o sursă de stres şi pentru un alt client care suferea de dificultăţi în a lua decizii cu privire la aspectele importante din viaţa lui. La originea problemei era o naştere dificilă şi cuvintele doctorului care a spus că va fi „un copil dificil” care probabil va fi întârziat în toate evenimentele importante din viaţa lui. Stewart a spus „Vroiam să spun, „Nu nu sunt un copil dificil!” dar nu au vrut să mă asculte. Mi-a spus mucos! A spus, „Probabil că mucosul ăsta mic va fi întârziat în toate evenimentele importante din viaţa lui!” şi a început să râdă ca şi cum ar fi făcut o glumă bună. Toată lumea a râs… Dorinţa mea de a spune ceva a fost foarte puternică, dar nu am putut să spun nimic. Nu ştiam cum, dar vroiam atât de mult să spun ceva!”

O formă asemănătoare de patologie perinatală se găseşte în sentimentul unor clienţi că sunt nişte venetici, că nu sunt doriţi, că nu aparţin nimănui. O clientă căsătorită imi spunea că nici nu-şi aminteşte să se fi simţit vreodată altfel. Sub hipnoză, ea şi-a amintit că a fost ameninţată de surorile ei chiar când era în burta mamei; ele au spus mamei că nu mai doreau alt bebeluş. După ce mama s-a întors acasă cu mine ele au spus ”Nu vrem bebeluşul!”. Aceste vorbe au fost urmate de acte de ostilitate, împingând-o pe mama de pe pat. Clienta mi-a spus că a trăit toată viaţa ca şi cum ar fi fost în război, apărându-se permanent împotriva unui inamic necunoscut. După ce am descoperit împreună aceste conexiuni, mi-a spus că nu se mai simţea sub asediu.

Aceste declaraţii legate de momentul naşterii, dacă sunt suficient de personale, de pertinente şi de ameninţătoare ar putea necesita psihoterapie. Voi închide acest capitol cu citirea unei scurte liste de remarci făcute de părinţi, asistente medicale, doctori, care au produs traume pe termen lung şi care au apărut în terapie.

„Wow, ăsta arată foarte bolnăvicios!”

„Vom face tot ce putem pentru el, dar nu putem garanta nimic”

„Ia uitaţi-vă la ea! E de mirare că s-a mai născut, cu toate aceste probleme!”

„Of…altă fată…e slăbuţă rău”

„Ea nu e importantă; aveţi grijă de mamă”

„Ia uitaţi-vă la urechile ei păroase!”

„Ce-i în neregulă cu capul ei?”

„De ce nu-i înfăşuraţi cordonul ombilical în jurul gâtului să o ştrangulaţi?” (Nu este surprizător faptul că acest copil şi-a urât mama din prima zi).

AMINTIRILE DESPRE NAŞTERE AU SEMNIFICAŢIE UMANISTĂ

Încă de la începuturi, nounăscuţii au fost consideraţi o specie subumană, fără sentimente, inteligenţă sau drepturi. Până recent, „ viziunea ştiinţifică” asupra nou născuţilor a fost aceea că creierul lor era neadecvat, simţurile subdezvoltate şi prin urmare nu este necesară o atenţie deosebită acordată acestora. Chiar psihologii erau cei care declarau că bebeluşii nu aveau personalitate, că erau autişti, fără minte şi fără memorie. Obstetricienii şi pediatrii persistă în negarea existenţei durerii la bebeluşi. E ironic că asemenea prejudecăţi vechi sunt preluate şi în obstretica modernă.

Împotriva unui asemenea trecut întunecat, mărturiile copiilor vizavi de momentul naşterii, schimbă opiniile ştiinţifice şi trezesc preocupări umanitare. Din gura copiilor auzim proteste, strigăte de ajutor şi vorbe incriminatorii de discriminare şi de abuz. Amintirile despre naştere reprezintă o nouă formă de literatură care revelează detalii intime şi uneori scandaloase. Relatările despre naştere reprezintă documentare autobiografice despre experienţa naşterii, despre natura obstetricii moderne şi despre relaţiile complexe ale nounăscuţilor cu părinţii lor, rudele lor şi cu profesioniştii din sistemul de sănătate. Relatările despre naştere au imensul avantaj al limbajului adult şi dezvăluie gânduri neaşteptate şi sentimente deosebite legate de naştere. Contrar unor credinţe populare, naşterea nu este un eveniment care poate fi amânat; ca orice altă experienţă, ea necesită o reacţie imediată.

O naştere Umană

Autobiografiile despre naştere sunt pline de durere şi plăcere. Toate momentele naşterii, ritualurile din sala de naşteri, experienţele de la neonatologie, reunirea cu mama şi venirea acasă, sunt reamintite. Conform acestor rapoarte, naşterea nu este aceeaşi pentru toată lumea. Pentru un băieţel, travaliul a fost o perioadă tensionată cu o mamă înfricoşată care l-a lăsat extenuat şi înţepenit ca o scândură. Pentru alţi copii, travaliul e „ca o barcă pe o mare agitată” „ o maree” sau ca o alunecare cu sania, cu spatele înainte.

Theresa: „ E întuneric…Am un puseu de energie. Mă simt tensionată dar nu merg nicăieri. Doar stau…Sunt neliniştită. Se luminează şi am o durere de cap. Mă simt ca şi cum aş exploda! Mă simt ca şi cum totul se grăbeşte în capul meu…”

Odată născuţi, copiii se plâng de mediul în care a avut loc naşterea, de tratamentul pe care îl primesc şi de separările care intervin. Scott spune : „Cred că sunt cel mai speriat dintre toţi…Nu sunt obişnuit cu asta…Aş vrea să ies din camera asta de naştere. Nu-mi place aici din cauza oamenilor, a luminilor puternice. Mediul asta nu e sigur pentru mine… E atât de mult spaţiu deschis!” Separarea de mamă este neaşteptată şi rău resimţită. Anita vorbeşte în numele multora: ”M-au înmânat unei doamne. E frig. Împrejurimile sunt atât de noi, mă sperie. Nu o pot auzi pe mama, nu o pot simţi; e înfricoşător. Apoi am simţit-o pe mama, nu ca înainte, ci am fost ea numai pentru un moment. Apoi m-au luat”.

Secţiile de neonatologie sunt de obicei percepute ca locuri pentru exil şi deprivare senzorială. Bebeluşii se întreabă de ce au fost luaţi de lângă mamă şi îşi imaginează cele mai teribile posibilităţi. Unul dintre bebeluşi a crezut că mama lui a murit şi că medicii nu au mai ştiut unde să îl pună. Charles ne povesteşte cum s-a simţit deprivarea: „Nu pot să aud pe nimeni, nu pot să simt pe nimeni. E frig şi nu înţeleg ce se întâmplă. În câteva minute totul s-a schimbat… Înainte să mă nasc am fost în permanenţă atins şi înconjurat. Acum nu sunt atins deloc”. La neonatologie, Judy s-a simţit moartă. „Pare că a trecut mult timp fără ca nimic să se întâmple. Înainte, mă simţeam vie, dar acum nu prea mă mai simt vie. Nimeni nu se uită la mine, nimeni nu mai vorbeşte cu mine şi nu mă lasă să mă mişc. Mă simt ca şi cum nu aş mai fi vie”. Reunirea cu mama reprezintă o uşurare pentru toţi bebeluşii. În braţele ei viaţa începe din nou.

După naştere, durerea provocată de personalul medical, e ceva obişnuit. Bebeluşii se plâng că nimănui nu pare să-i pese de suferinţa lor. Josh spune că asistenta tot intra în salon, îi lua temperatura, îi lua sânge şi îi făcea injecţii. El a mai spus „Mă durea rău şi nu eram pregătit pentru asta. Apoi am devenit foarte tensionat şi am ţipat. Chiar mă deranja şi am plâns mult timp după asta…” Bebeluşul Emily a considerat comportamentul adulţilor straniu.  Ea a spus „Ei râd pentru că eu plâng!” Brenda a resimţit cântarul pe care medicii îl foloseau pentru a o cântări, rece, dur şi dureros. În timp ce ea ţipa şi îşi agita mâinile şi picioarele, i-au turnat ceva în ochi. Ea a declarat „Nu pot să văd nimic; cineva mi-a pus ceva în ochi! E atât de rece, mă înţeapă, mă arde. Ţip încontinuu şi nimeni nu vine”

Expresii umane

Amintirile despre naştere conţin expresii viguroase ale sinelui. Jeff împărtăşeşte cu noi bucuria de a fi un nounăscut: „Să mă uit la diverse lucruri cu proprii ochi, e foarte distractiv! Cu cât o fac mai mult, cu atât mai distractiv e. Îmi place să văd lucrurile mişcându-se…Vreau să fac atât de multe lucruri! Vreau să mă mişc dar nu ştiu cum să mă mişc aşa cum aş vrea…E aşa diferit cum mă mişc acum…mai uşor. Mâinile şi picioarele mi se mişcă aşa uşor. Nu mă gândesc decât la cum să le mişc cât mai mult. Nu am nici un scop; doar să le simt mişcându-se. Mă simt foarte ciudat”.

Marie are amintiri asemănătoare atunci când îşi aduce aminte de naşterea ei care a avut loc într-un centru pentru mame singure. „Cred că mama mea e cea care ţipa, pentru că nu dorea ca medicii să mă ia. Vroiam să spun ceva, dar nu puteam. Am plâns. Nu înţelegeam ce se întâmplă. Doream ca lucrurile să fie sigure şi călduroase. Vroiam să mă pună la loc de unde m-au luat…Cred că am auzit-o pe mama spunând, „Te iubesc şi te doresc”. Nu am putut spune nimic. Eram frustrată deoarece doream să-i spun că o înţeleg, că o iubesc sau ceva de genul acesta şi nu ştiam cum să fac asta. Cred că ea ţipa şi plângea „Nu o luaţi încă” dar nu puteam spune nimic; nu ştiam cum. Vroiam să-i spun că totul era în regulă, că o iubeam indiferent de ce se întâmpla şi că o să încerc să o regăsesc. Dar nu am regăsit-o niciodată. Am locuit la altcineva”.

Copii suferă de discriminare sexuală. Tatăl Helenei îşi dorea o mână de ajutor pentru fermă, aşa că ea a reprezentat o mare dezamăgire. Ea s-a simţit mai iubită de călugăriţa de la creşă decât de mama sau tatăl ei. Când s-a născut Shirley, mama ei s-a uitat imediat să vadă ce sex are, apoi a început să plângă şi nu a dorit să o ia în braţe. Anette a putut să oberve dezamăgirea pe chipul tatălui ei atunci când acesta se uita pe geamul de le neonatologie. Ea ştia că ar fi trebuit să fie de fapt Gordon; numele fusese deja ales.

Relaţiile Umane

Copiii din familia Eire s-au născut cu o percepţie deosebită asupra calităţii relaţiilor din jurul lor, fie că era vorba de relaţiile mamei cu asistentele şi doctorii, sau propriile lor relaţii cu părinţii sau rudele. Aceste relaţii sunt reale şi importante; ele pot fi abrupte, ameninţătoare, dezamăgitoare sau încântătoare.

O relaţie eşuată doare. Brenda spune încetişor, „Sunt tristă. Ea nu mă iubeşte. Îmi este frig şi mă simt singură…Voi fi foarte tăcută şi poate că nici nu vor şti că sunt aici. Sunt atât de tristă. Aş dori să am un spaţiu numai al meu unde să pot fi tristă.”

Deşi David s-a născut într-un loc trist şi aştepta să fie adoptat, o asistentă i-a oferit multe momente de comfort. ”E foarte drăguţă” spune David şi mă alintă, lucru care îmi place foarte mult. Mi-am pus mâna pe braţul ei. Nu vrea să se despartă de mine şi nici eu nu vreau să mă despart de ea. Această imagine pare să se deruleze foarte foarte încet. Mă aşază în pat şi se apleacă peste mine, ţinând în continuare braţele în jurul meu. Cu atingerea ei mă face să mă simt bine.”

Laurei toate relaţiile îi păreau bune: „Simt că toată lumea se uită la mine şi mă simt bine unde sunt. Sunt în camera de naşteri. Pot să văd faţa Dr. C şi văd cum se strâmbă la mine. Mă ţine în braţe şi râde. Are ochi albaştri, mari… Pot să văd faţa mamei. Ea pare să fie obosită dar zâmbeşte. Mă simt specială, ca şi cum eu sunt singurul motiv pentru care toată lumea e acolo. Cred ca mama o să înceapă să plângă; are o expresie care anunţă asta. Are aceeaşi expresie ca cea de pe faţa doctorului,  numai că mai specială. E ca şi cum eu reprezint singurul motiv pentru care ei sunt acolo. Eu reprezint motivul pentru care ei zâmbesc. Mă simt ca şi cum aş fi un cadou!”

Jeff descrie magia specială a atingerii şi a prezenţei mamei sale. El a fost îngrijit bine pe secţia de neonatologie dar în camera mamei sale a ştiut că era cu cineva special. „Cumva, ştiam că eram în siguranţă cu ea, că nu aveam de ce să mă îngrijorez în prezenţa ei…Mi-a repetat numele cu mândrie de câteva ori… Când mă îmbrăţişa sau vorbea cu mine, chiar simţeam ceva diferit. Puteam simţi că ţinea la mine într-un fel în care alţii nu ţineau. Alţii erau preocupaţi de mine dar ea chiar era în întregime preocupată de mine… Aveam impresia că reprezentam singurul ei gând.”

Şi taţii sunt implicaţi, desigur. Marianne spune: „Tatăl meu mă ţine în braţe; mă simt bine. Mă place. Sunt fericită. Îmi spune că sunt fetiţa lui. Asta mă face să mă simt bine. În braţele tatălui meu e aproape la fel de bine ca în burta mamei”. Jackie nu a  fost atât de norocoasă. Tatăl ei era foarte supărat pentru că a trebuit să-şi amaneteze combina muzicală pentru a-şi scoate soţia şi copilul din spital!

Amintirile despre naştere au o semnificaţie holistică. De fiecare dată când vobim despre amintirile despre naştere, vorbim despre o lume unde dimensiunile fizice, emoţionale şi mentale ale experienţei, interacţionează constant. Bebeluşii ştiu multe lucruri dar îngrijitorii lor nu îşi dau seama că aceştia se află în posesia acestor abilităţi.

Bebeluşul conştient

Bebeluşii par mici şi neajutoraţi, dar corpul lor ne duce în eroare. Ei nu pot vorbi, nu pot conduce maşini, nu pot merge la muncă, dar handicapul din zona motorie poate compensa în câmpul mult mai extins al emoţiilor, senzaţiilor şi abilităţilor cognitive. Nou-născuţii ştiu când luminile sunt prea strălucitoare, mediul prea zgomotos sau prea liniştit, atingerea prea nedelicată sau prea uşoară, gustul laptelui acru sau dulce, mirosurile urâte sau plăcute sau temperatura prea rece. În mod evident, toate senzaţiile fizice sunt active. Expresivitatea emoţională e deasemenea vie şi conectată strâns cu experienţele fizice şi mentale. Copiii pot trece de la o stare de calm la una de furie în 30 de secunde sau se pot linişti foarte repede dacă atenţia le este atrasă de ceva interesant sau de o mişcare.

În raportarea ei despre naştere, Linda ne conduce pe valul de senzaţii pe care le-a simţit în timpul travaliului: e tensionată, nervoasă, relaxată, presată, simte maşina vibrând, nu se simte comfortabil, simte crampe, se simte înghesuită, rănită, răsucită, blocată, trasă şi lovită. Linda foloseşte alte cuvinte pentru a descrie starea ei emoţională: îngrijorată, neîncrezătoare, frustrată, geloasă, mulţumită, importantă, se simte bine, îi este frică, se simte singură şi enervată.

Bebeluşul cognitiv

Bebeluşul cognitiv visează, învaţă, îşi aminteşte, are o privire activă, o ascultare atentă şi pare să fie procupat de tot ce se întâmplă în jurul lui. Laura face fine observaţii despre faţa şi ochii mamei ei: „Faţa mamei mele e specială„ spune ea. „Ea are un surâs frumos, ochi frumoşi care arată diferit atunci când se uită la mine”. În unele momente cogniţia seamănă cu telepatia. Bebeluşul Linda, plasată pe burta mamei imediat după ce s-a născut spune, „M-am uitat la ea. Nu vroiam ca ea să-i lase să mă ia, dar când i-am văzut faţa, am ştiut că nu dorea să facă asta.”

Deborah ne povesteşte cum s-a simţit atunci când a ieşit din burta mamei şi a interacţionat cu oamenii: „Unul din lucrurile care m-au enervat cel mai mult e ăsta: în perioada în care am fost în burta mamei de una singură, totul era aşa cum îmi doream…Apoi, când m-am născut, m-am enervat pentru că eu nu am fost întrebată nimic despre ceea ce îmi doream. Când am încercat să spun ceva, nu mi-a acordat nimeni nici o atenţie. Asta m-a enervat şi mai mult deoarece eu întotdeauna am crezut că ştiu mai bine ce se întâmplă cu mine. Credeam că ştiu multe – chiar credeam acest lucru. Credeam că sunt destul de inteligentă. Nu m-am gândit niciodată la mine ca fiind o persoană, ci doar o minte. Credeam că am o minte inteligentă. Aşa că atunci când mi s-au impus nişte lucruri, nu mi-a placut foarte mult. Am văzut pe toţi aceşti oameni purtându-se nebuneşte! Atunci mi-am dat seama că eram mult mai inteligentă decât ei, pentru că am ştiut că situaţia îmi era favorabilă însă ei nu-mi erau. Ei păreau să mă ignore. Adică ei îmi făceau tot felul de proceduri, în sensul în care făceau proceduri unui eu exterior al meu. Dar medicii acţionau ca şi cum asta era tot ce trebuiau să facă. Atunci când încercam să le transmit un mesaj, nu mă ascultau, ca şi cum vocea mea nu însemna nimic. Adevărul e că nu era prea impresionantă, însă era tot ceea ce aveam. Chiar simţeam că eram mult mai inteligentă decât erau ei.”

Comunicarea personală, intimitatea

Nounăscuţii trimit mesaje celor din jurul lor prin intermediul grimaselor faciale extrem de expresive, sunete vocale şi mişcări ale membrelor. În acelaşi timp ei primesc semnale de la adulţii din jurul lor cu ajutorul auzului lor perfect, ascultare atentă cu ajutorul unei vederi adecvate şi o scanare neîncetată a mediului înconjurător, conectându-se intim cu cei dragi prin îmbrăţişări, alăptare, arătarea cu degetul şi privirea atentă.

Aveţi aici relatarea lui Elaine despre comunicarea intimă cu mama ei. „ Mama mea stă pe pat şi e gata să mă alăpteze. Ea pare obosită însă e fericită. Am avut o pătură, o pătură roz şi încerc să mă uit după ea să văd cum arată… Mama mea are braţele afară şi zâmbeşte. Asistenta mă dăruieşte ei cu blândeţe; mi-a plăcut blândeţea ei. Mama mă cocoloşeşte în braţele ei şi continuă să se uite la mine iar eu continui să mă uit la ea. Aş vrea să pot să mă întind şi să o iau de deget. Braţul meu este afară din păturică şi se mişcă în continuu. Mama îmi apucă braţul…iar eu mă simt foarte bine. Simt multă compasiune şi simt că şi mama e liniştită că sunt cu ea. Simt că există cineva care înţelege că în acest moment am nişte nevoi şi nu vreau să atrag atenţia asupra mea ţipând. Vreau să atrag atenţia prin felul meu de a fi şi să încerc să o fac să zâmbească pe mama. Aşa că încerc să fac tot felul de mutriţe iar mama îmi răspunde încântată…Încerc să vorbesc mai ales cu ajutorul ochilor. Doamne, ce mă bucur că naşterea s-a terminat şi că am bucuria de a petrece timpul cu mama.”

Linda ne împărtăşeşte un moment intim petrecut în braţele mamei ei. „Vreau să o îmbrăţişez dar nu pot. Doar îmi mişc mâinile şi mă apuc de lucruri şi de braţul ei…Mama îmi spune că sunt un bebeluş frumos. Îşi trece degetele prin părul meu. Mă face să mă simt bine…În cea mai mare parte a timpului priveşte şi zâmbeşte…Simţeam că e foarte fericită…”

Un aspect uimitor al naşterii este cel legat de încercările de comunicare constante ale bebeluşilor. Deborah: „Ştiam că sunt bine. Încercam să spun tuturor însă nu vroiau să asculte. Încercam să vorbesc, dar ei nu mă înţelegeau. Încercam să-i dau la o parte cu mâinile, dar erau prea mulţi. Plângeam, încercam să vorbesc dar cred că pentru ei părea numai că plâng. Nu mă ascultau…deşi chiar încercam să le spun de la început ce gândeam…La început, făceam numai grimase, încercam să exprim ce simţeam, mai ales că nu îmi puteam folosi imediat mâinile. Ce simţeam că pot să fac era să-mi mişc pumnii, dar tot înţepeniţi rămâneau. Aşa că nu puteam face decât diverse grimase…şi imediat ce mi-am eliberat braţele, am început să le agit. Cred că am pocnit pe cineva! Cred că mă agitam destul de serios!”

 

AMINTIRILE DESPRE NAŞTERE AU SEMNIFICAŢIE TRANSPERSONALĂ

Parametrii largi ai conştiinţei umane au fost citaţi de Grof (1976), Tart (1975), Ring (1980) şi Stevenson (1970,1980). Ceea ce devine din ce în ce mai evident, este faptul că bebeluşii sunt probabil capabili de tot la fel de multe stări de conştiinţă ca şi noi. Brazelton (1962) şi Papousek (1969) au consemnat capacitatea nounăscuţilor de a intra într-o transă analgezică, în mod voit. Oamenii de ştiinţă au catalogat acest aspect ca un act de autosugestie. Deasemenea nounăscuţii par să împartă cu noi lumea interioară a viselor (Roffwarg, Muzio, & Dement, 1966). Exemple de clarviziune la bebeluşi şi experienţe extrasenzoriale au fost descrise de Cheek (1986) şi de Chamberlain (1988). Recent am avut un caz în care amintiri dintr-o viaţă anterioară s-au suprapus pe amintirile de la naştere. Ian Stevenson (1983) a studiat amintirile unor copii americani şi indieni care şi-au amintit vieţile anterioare. Ei au început să descrie aceste amintiri imediat ce au început să vorbească, de obicei între 2 şi 3 ani. Amintirile despre naştere abundă în dovezi ale vieţilor anterioare, dovezi de gândire matură şi de trăsături de personalitate bine conturate, care se împletesc cu ideile tradiţionale ale minţii copilului şi trasăturile lui de personalitate. Noi încercăm să înţelegem semnificaţia unei astfel de virtuozităţi. La naştere copiii se angajează în comentarii analitice, prezintă virtuţi altruiste şi deja au propria lor identitate. Interpretez aceste aspecte ca şi calităţi transpersonale pentru că ele transced graniţele obişnuite ale timpului şi spaţiului şi indică existenţa unui context mai larg a existenţei umane.

Comentariu analitic

Bebeluşul Maxine face o analiză rapidă a familiei apropiate şi îşi descoperă mama care are probleme psihice: „Am urât-o din momentul în care m-am născut. Vorbărie continuă şi confuzie. Nu puteam să-i fiu deloc pe plac. Mi-a spus, „De ce eşti aici? Nu ştiu cum să am grijă de tine. Tot o auzem spunând, „Nu eşti bună” şi eu pur şi simplu nu înţelegeam. Nu făceam nimic greşit. Nu înţeleg. Îmi spunea că mă iubeşte şi totuşi îmi vorbea în felul acesta. Într-un moment era drăguţă şi imediat îşi schimba dispoziţia. Era instabilă emoţional. Asistenta medicală era acolo şi ea mă plăcea foarte mult. Şi tătăl meu mă plăcea, puteam să-mi dau seama de asta. Fratele meu era încântat că am apărut în viaţa lui. A venit să mă vadă şi a adus şi alţi copii cu el. Doctorul T. a fost drăguţ…Şi de el îmi plăcea. Numai mama nu m-a acceptat. Când m-am născut mama a spus că sunt băiat! Ea i-a spus tatălui meu că sunt băiat, aşa că pentru o vreme şi eu am crezut că sunt băiat şi nu fată. Toată lumea a spus că sunt fată atunci când m-am născut. Apoi când a intrat tatăl meu în salon, mama i-a spus că eram băiat! Nu ştiam ce să cred. Eram confuză. Îmi vine greu să mă adaptez la această lume…!”

Nounăscuţii oferă informaţii critice concludente despre spitale şi sistemul medical. Ei par să ştie ce e bine pentru ei, chiar dacă cei care îi îngrijesc deseori dau dovadă de ignoranţă şi de indiferenţă. Priscilla, de exemplu, ştie că separarea de mama ei nu e bună. „Sunt în braţe la cineva, o femeie în alb. Ea mă duce departe de mama! Mama este pe masa de naşteri adormită. Ea nici nu era conştientă de ce se întâmplă. Ei nu trebuiau să mă despartă de ea. M-au dus departe. Opoziţia nounăscuţior faţă de secţiile de neonatologie e aproape unanimă. Deasemenea ei pot vedea caracterul persoanelor care au grijă de ei, descriind doctorii ca fiind calzi şi iubitori, reci, dezinteresaţi sau enervaţi de faptul că sunt chemaţi de pe terenul de golf din timpul lor liber, pentru a asista la o naştere. Personalitatea doctorului Gordon este imprimată în memoria bebeluşului. „Drace! Cordonul ombilical!…Drace! Daţi-mi foafeca, orice ca să tai. Trebuie să tai drăcia asta! Ohhh! Drace! L-am scăpat. Ridică-l! Ridică-l! Dracia asta e alunecoasă. Drace”.

Perspective transpersonale

În urgenţe, nounăscuţii dau dovadă de preocupare, obiectivitate şi compasiune. Deşi sunt într-o situaţie de criză, ei stau liniştiţi, ştiu că sunt în siguranţă şi încearcă să-şi liniştească îngrijitorii că vor fi bine. Amintirile lui Kit despre o luptă de viaţă şi de moarte, ne conduc în interiorul uterului, într-o lume inimaginabilă cu dileme morale şi decizii. Aici ne întâlnim cu afectivitate şi curaj, înţelegere şi impulsuri altruiste. Dilema ei a început în momentul în care şi-a dat seama că uterul s-a umplut cu sânge; ea se temea că dacă s-ar naşte, mama ei ar muri. Cu suspine agonizante, ea spune, „Dacă mă nasc şi mama moare, ea nu va şti niciodată cât de mult am iubit-o! Vreau să o cunosc. Ea a vorbit mult cu mine înainte să mă nasc şi nimeni altcineva nu a ştiut despre asta, pentru că oricine altcineva ar crede că acest lucru e penibil…Mă simţeam ca şi cum m-aş îneca şi ştiam că nu asta era ceea ce trebuia să fac. Nu ştiam ce ar fi trebui să fac! Oh Doamne! Nu vreau să mă înec în sânge! Mă tem că asta o să se întâmple. Şi nici nu vreau ca mama să moară. Dacă nu ies afară o să mă scoată cu forţa. Ohh. Ei pur şi simplu nu înţeleg ce se întâmplă!”

Imediat ce Kitt se naşte, medicii depun eforturi mari şi prelungite să o facă să respire. Ea intră progresiv într-o stare de amorţeală, în timp ce stă cu un ochi pe mama ei care primeşte o perfuzie cu sânge, Kit îşi doreşte ca medicii să poată face ceva pentru mama ei. Faptul că îi aplicau lovituri repetate nu funcţiona. Ea spune, „Asistenta vrea ca doctorul să se oprească pentru că după părerea ei eram deja moartă! Doctorul îi spune să tacă din gură…nu are de gând să se oprească.” Apoi ea descrie în amănunt efortul tânărului doctor de a găsi un tub de mărimea potrivită pentru a i-l introduce pe gât. „Doctorul m-a luat în braţe. Motivul pentru care mi-a băgat tubul prea adânc era că făcea asta pentru prima dată. E o procedură nouă. El are tubul în gură acum. Le spune tuturor să se îndepărteze şi să-l lase în pace acum. Ei au impresia că doctorul a înnebunit. Nu-mi simt altceva decât partea superioară a pieptului… simt cum tot corpul începe să se relaxeze. De aceea asistenta continuă să spună, „e moartă”. Ea vrea să plece acasă. Medicii au stat acolo toată noaptea…Asistenta a spus că chiar dacă o să reuşească să mă facă să respir acum, nu voi fi bine; spune că am stat fără oxigen prea mult timp…Îmi dau seama că doctorul chiar vrea să mă ajute…îmi masează pieptul cu degetele acum. Respir singură dar îmi vine greu…Îmi vine să plâng şi nu ştiu de ce…”

Propria lor identitate

Toate amintirile despre naştere sunt imprimate de un simţ al identităţii. Mai mult sau mai puţin încrezătoare sau puternică, această identitate este întotdeauna un subiect provocator. Confruntarea permanentă cu respingerea brutală, cu critica constantă sau cu circumstanţe agravante reprezintă un obstacol major pentru menţinerea unei identităţi. Toţi terapeuţii ştiu cât de des au nevoie oamenii de ajutor pentru recuperarea sau redefinirea propriei identităţi.

Stewart, despre care am vorbit mai devreme, a fost catalogat ca fiind  „copil dificil”, un copil care „nu e normal ca alţi copii” şi care probabil „va fi în toate un retardat”. Nefiind de acord cu aceste opinii bebeluşul Stewart a purtat o bătălie atroce cu obstetricianul său pentru a-şi păstra identitatea. Stewart relatează: „Doctorul e dur! Cuvintele lui sunt dure şi nu sunt blânde deloc. E frustrat că nu cobor…Nu sunt un copil normal, nu fac ceea ce ar trebui să fac…El spune ”Doamnă E, aveţi un copil încăpăţânat şi nu e prea normal…Se presupune că ar trebui să-şi lase mâinile în jos şi el nu face asta…Încerc să-l trag în jos şi el se luptă cu mine”. Stewart continuă: „Doctorul nu spune lucruri foarte drăguţe despre mine…El i-a spus mamei că o să fiu un copil dificil. În realitate nu sunt. Nu am de gând să fiu un copil dificil dar doctorul spunea că eram. Era un lucru stupid pe care îl spunea despre mine dar toată lumea era de acord; nimeni nu era de partea mea. Vroiam să spun, „Nu, nu sunt!” Dar ei nu vroiau să asculte”.

Nan e critică faţă de prima ei zi: „Prima zi a fost o dezamăgire, spune ea (începând să plângă). Poate că toată treaba a fost o greşeală. Vroiam să mă întorc la loc. Eram sigură că mama urma să mă sufoce”. Marybeth se simte mai confortabil în această lume decât Nan. Ea este clar conectată cu alte realităţi transpersonale atunci când spune că se simte ca „o persoană înţeleaptă în corpul unui copil”. Deborah a avut o senzaţie specială atunci când a spus că „medicii îi făceau lucruri ei dar  unui alt eu, un eu extrasenzorial, dar se purtau ca şi cum asta era tot ceea ce vedeau”.

Emiliy s-a confruntat cu o provocare cu propria identitate atunci când s-a întâlnit cu tatăl său la spital. Emiliy: „El a venit şi s-a uitat la mine dar nu m-a luat în braţe. El doar mă împinge cu degetul şi spune ceva stupid de genul „gâdi, gâdi.” El nu îşi dă seama că sunt o persoană; sunt un lucru care se cheamă copil. El spune „Asta e primul şi ultimul copil; şi cu ăsta e suficient de dificil! Eu nu credeam că a fost greu. Nu cred că îmi plac prea mult oamenii ăştia. Îmi dau dureri de cap…Ei nu cred că sunt o persoană. Eu ştiu că sunt o persoană.”

CONCLUZII

Amintirile despre naştere sunt adunate în documente care perturbă aproape toate ideile pe care le-am avut vreodată despre bebeluşi. Aceste amintiri nu sunt explicabile în totalitate şi nu întotdeauna sunt primite cu deschidere. Dacă sunt numai nişte fantezii, atunci sunt nişte fantezii geniale într-adevăr. Dacă sunt revelaţii adevărate despre conştiinţa umană, atunci conştiinţa este o achiziţie genială care merge dincolo de relaţia stimul-răspuns, dincolo de experienţă, dincolo de mărime, vârstă sau de orice alt statut care este atribuit de regulă unui om. Amintirile despre naştere pot constitui cea mai fină expresie a minţii unui copil şi cea mai bună dovadă că conştiinţa umană e ceva pe care cu toţii o împărtăşim.

Voi încheia cu 5 concluzii specifice:

  1. Deoarece consecinţele unei naşteri traumatice au fost implicate într-un spectru larg de probleme pe care le-au experimentat clinic unii adulţi, psihologii ar trebui să fie în mod special atenţi la aceste posibilităţi, să fie capabili să le identifice şi să găsească tratamente adecvate. Ignorarea unei contribuţii posibile a experienţei naşterii la dezvoltarea unor patologii, face imposibilă luarea unor măsuri adecvate de tratament. Perpetuarea acestei ignoranţe va creşte nevoia de psihoterapie în viitor pentru a rezolva traumele de la naştere.
  2. Deoarece nounăscuţii sunt pe deplin umani, atunci şi practicile obstetrice ar trebui să fie umane. Din păcate, aşa cum reiese din rapoartele medicale, personalul medical care intră primul în contact cu nounăscuţii, riscă să-i traumatizeze şi să-i dezumanizeze. Multe practici de rutină nu sunt adecvate pentru nounăscutul conştient. Procedurile prin care adulţii provoacă durere nou-născuţilor ar trebui puse în discuţie. Procedurile de rutină care provoacă durere emoţională, precum separarea mamei de nouăscut, ar trebui deasemenea puse în discuţie.
  3. Dovezile surprinzătoare despre ştiinţa intuitivă a nounăscuţilor şi ascultarea perceptivă la naştere, sugerează posibilitatea construirii unui nou tip de „obstetrică de înaltă conştiinţă”. Acest nou tip de obstetrică va accepta nounăscutul ca pe un client reactiv şi capabil, şi va face un efort consistent pentru a stabili o comunicare reciprocă între nounăscut şi personalul medical pentru a profita de avantajul cunoştinţelor şi poziţiei unice a nounăscutului. Acest tip de comunicare reciprocă ar putea cuprinde aspecte precum: scurte informări şi sugestii privind problemele care apar; indicaţii specifice pentru o poziţionare corectă care să ajute expluzia şi bineînţeles un sistem de întrebări şi răspunsuri. Ar trebui să ajungem să-i ascultăm aşa cum şi ei ar trebui să ne asculte pe noi.
  4. Corpul bebeluşilor nu ar trebui să ne împiedice să vedem că o persoană perfect conştientă se află în el. Trebuie să ne împăcăm cu ideea că bebeluşii au minţi pătrunzătoare, o conştiinţă largă pe care o împart cu noi. În prezent, modul în care interacţionăm cu bebeluşii constituie mai degrabă un test pentru caracterul nostru decât pentru ei.
  5. Poate că cele mai bune veşti care ne vin din poveştile despre naştere sunt acelea care ne spun că gândirea, învăţarea şi curajul există în conştiinţa umană încă de la început şi sugerează că există speranţă pentru noi toţi. Dacă studiem nounăscuţii destul de bine şi mult timp, s-ar putea să ne spună clar că au mai multe de spus despre ei decât credem şi în consecinţă mai multe despre noi, decât putem vedea.

 

Referinţe:

Bergland, R.M. (1986). Fabric of mind. NY: Plenum.

Brazelton, T.B. (1962). Observations of the neonate. Journal of the American Academy of Child Psychiatry, 1 38-58.

Chamberlain, D.B. (1986) [1980]. Reliability of birth memories: Evidence from mother and child pairs in hypnosis. Journal of the American Academy of Medical Hypnoanalysts, 1(2), 89-98. (Paper originally presented to the American Society of Clinical Hypnosis, Minneapolis, MN, Nov. 1980.)

Chamberlain, D.B. (1981). Birth Recall in Hypnosis. Birth Psychology Bulletin, 2(2), 14-18.

Chamberlain, D.B. (1983). Consciousness at birth: A review of the empirical evidence. (200 references) Chamberlain Publications: 909 Hayes Ave. San Diego, CA 92103.

Chamberlain, D.B. (1987). The cognitive newborn: A scientific update. British Journal of Psychotherapy, 4(1) Autumn, 30-71.

Chamberlain, D.B. (1988). Babies Remember Birth. Los Angeles: J.P. Tarcher.

Cheek, D.B. (1975). Maladjustment patterns apparently related to imprinting at birth. American Journal of Clinical Hypnosis, 18, 75-82.

Cheek, D.B. (1986). Prenatal and perinatal imprints: Apparent prenatal consciousness as revealed by hypnosis. Pre & Peri-Natal Psychology Journal, 2(2), 97-110.

DeMause, L. (1982). Foundations of psychohistory. New York: Creative Roots.

Dowling, T.E. (1986). The use of placental symbols in accessing pre and perinatal experiences. Paper presented at 8th Int. Congress of the Int. Society of Prenatal Psychology, Badgastein, Austria, Sept. 1986.

Farrant, G. (1985). Cellular consciousness. Paper presented to the 2nd International Congress on Pre- and Peri-natal Psychology, San Diego, CA (July).

Feher, L. (1980). The psychology of birth: The foundation of human personality. London: Souvenir Press.

Fodor, N. (1949). The search for the beloved: A clinical investigation of the trauma of birth and prenatal condition. NY: Hermitage Press.

Freud, S. (1933). New introductory lectures on psychoanalysis (Lecture # 32, originally in 1916). New York: W.W. Norton.

Grof, S. (1976). Realms of the human unconscious. NY: Dutton.

Grof, S. (1985). Beyond The Brain. Albany, NY: SUNY Press.

Hubbard, L.R. (1950). Dianetics: The modern science of mental health. Los Angeles: Scientology Publications.

Janov, A. (1970). The primal scream: Primal therapy, the cure for neurosis. NY: Putnam.

Kelsey, D.E.R. (1953). Phantasies of birth and prenatal experience recovered from patients undergoing hypnoanalysis. Journal of Mental Science/The British J. of Psychiatry, 99, 216-223.

Laibow, R.E. (1986). Birth recall: A clinical report. Pre- and Peri-natal Psychology Journal, 1, (1), 78-81.

Laing, R.D. (1976). The facts of life NY: Pantheon.

Laing, R.D. (1982). The voice of experience. NY: Pantheon.

LeCron, L.M. (1954). A hypnotic technique for uncovering unconscious material. International Journal of Clinical & Experimental Hypnosis, 2, 1-3. see also: (1963), Uncovering of early memories by ideomotor responses to questions. International Journal of Clinical & Experimental Hypnosis, 11, 137-142.

Mathison, L.A. (1981). Does your child remember? Mothering, 21, 103-107.

Moss, R.C.S. (1987). Frank Lake’s maternal-fetal distress syndrome: Clinical and theoretical considerations. Part I. In T. Verny (Ed.), Pre- and peri-natal psychology: An introduction. New York: Human Sciences Press.

Moss, R.C.S. (1986). Frank Lake’s maternal-fetal distress syndrome and primal integration workshops. Part II. Pre- & Peri-natal Psychology Journal, 1,(1), 52-68.

Orr, L., & Ray, S. (1983). Rebirthing in the new age (rev. ed.) Berkeley, CA: Celestial Arts. (Originally published 1977).

Papousek, H. (1969). Individual variability in learned responses in human infants. In R.J. Robinson (Ed.), Brain & early behavior. London: Academic Press.

Pert, C, Ruff, M., Weber, R.J., & Herkenham, M. (1985). Neuropeptides and their receptors: A psychosomatic network. Journal of Immunology 135,(2), 820-826. see also Pert, C. (1986), Neuropeptides: The emotions and body-mind. Advances (Journal of the Institute for the Advancement of Health) 3,(3) Summer.

Pribram, K.H. (1986). The cognitive revolution and mind/brain issues. The American Psychologist, 41(5), 507-520.

Raikov, V.L. (1980). Age regression to infancy by adult subjects in deep hypnosis. American Journal of Clinical Hypnosis, 22(3), 156-163.

Raikov, V.L. (1982). Hypnotic age regression to the neonatal period: Comparisons with role playing. International Journal of Clinical & Experimental Hypnosis, 30,(2), 108-116.

Rank, O. (1929). The trauma of birth. NY: Harcourt Brace.

Reich, W. (1949). Character analysis. NY: Noonday Press.

Ring, K. (1980). Life at death: Investigation of the near-death experience. NY: Coward, McCann & Geoghegan

Roches, A. de (1911). Les vies successives: Documents pour I’edude de cette question. Paris: Chacornac Freres.

Roffwarg, H.P., Muzio, J.N., & Dement, W.C. (1966). Ontogenetic development of the human sleep-dream cycle. Science, 152, 604-619.

Sabom, M.B. (1981). Recollections of death: A medical investigation. NY: Harper & Row.

Scott, J. A. & Scott, J. A. Jr. (1984). Age regressions to birth. Medical Hypnoanalysis, 5(1).

Stevenson, I. (1970). Telepathic impressions: A review and report of thirty-five new cases. Charlottsville, VA: University Press of Virginia.

Stevenson, I. (1974). Twenty cases suggestive of reincarnation, rev. ed., Charlottsville, VA: Univ. Press of VA.

Stevenson, I. (1980). cases of the reincarnation type (Vol III) Twelve cases in Lebanon and Turkey. Charlottsville, VA: University Press of Virginia.

Stevenson, I. (1983). American children who claim to remember previous lives. Journal of Nervous & Mental Diseases, 171,(12), 742-748.

Tart, C. (1975). States of consciousness. NY: Dutton. Now in paperback from Psychological Processes, El Cerrito, CA., 1983.

Winnecott, D.W. (1949). Birth memories, birth trauma, and anxiety. In collected papers, Through pediatrics to psycho-analysis. London: Hogarth Press & The Institute of Psychoanalysis, 1975.

Woody, CD. (1986). Understanding the cellular basis of memory and learning. Annual Review of Psychology, 37, 433-493.

David B. Chamberlain, Ph.D.

David B. Chamberlain, Ph.D., is a Psychologist, San Diego, California.

Această lucrare a fost pregătită pentru al Treilea Congres Internaţional de Psihologie Pre- şi Perinatală, San Francisco, California, 11 iulie, 1987.

 

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns