Amintirea nasterii

Drepturile nou-născutului uman

Scris de Dr. Michel Odent

Publicat în Journal of Prenatal & Perinatal Psychology & Health, Volumul 26, Numarul 4, Toamna 2012

Tradus de Claudia Necula cu acordul APPPAH (Association of Prenatal and Perinatal Psychology and Health)

Rezumat: A devenit acceptabil să afirmăm că nou-născuţii au drepturi bazate pe înţelegerea noastră actuală a nevoilor lor. În timpul celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, aceste nevoi au fost identificate de către o mare diversitate de discipline ştiinţifice emergente (cum ar fi etologia, studiul efectelor comportamentale ale hormonilor, imunologia, bacteriologia, studiul compoziţiei colostrului, studiul iniţierii alăptării). Putem să rezumăm concluziile principale afirmând că nou-născutul are nevoie de mama lui. Acest articol evidenţiază acest fapt precum şi alte nevoi de bază ale nou-născutului  din perspectiva drepturilor omului.

Cuvinte cheie: drepturile omului, nevoi de bază, perspectiva bacteriologică, nevoile nou-născutului

 

 

Toţi oamenii sunt “înzestraţi cu raţiune”. Această presupunere este baza Declaraţiei universale a Drepturilor Omului, exprimată încă din primul articol. În mod evident autorii acestei declaraţii nu au luat în considerare – în contextul mijlocului secolului XX – situaţia particulară a celor doi actori principali din perioada perinatală, când exprimarea raţională nu este potrivită. Nu se poate interpreta ad-literam limbajul iraţional al unor femei într-un travaliu intens, atunci când controlul neocortical a fost eliminat: “Omorâţi-mă… împuşcaţi-mă… lăsaţi-mă să mor…. faceţi orice… îmi ies intestinele… etc.” Pe de altă parte, din motive evidente, bebeluşul nu îşi poate exprima într-un mod raţional punctul de vedere.

Totuşi, aceşti doi actori au drepturi. Aceste drepturi sunt legate de nevoile lor de bază. Aceste nevoi de bază pot fi exprimate într-o manieră raţională cu ajutorul limbajului ştiinţific. Cunoaşterea ştiinţifică a evoluat cu o viteză impresionantă de la mijlocul secolului XX încoace. Acest lucru este valabil, în particular, în ceea ce priveşte înţelegerea noastră a nevoilor de bază ale nou-născuţilor.[1]

Înainte de o descoperire ştiinţifică istorică

Concentrarea pe nevoile de bază – şi deci pe drepturi – ale copiilor nou-născuţi presupune să avem în vedere una dintre cele mai importante descoperiri ştiinţifice ale celei de-a doua jumătăţi a secolului XX, care a apărut după adoptarea Declaraţiei Universale.

Să ne amintim că a trebuit să aşteptăm până în anii 1960 şi 1970 să învăţăm că un nou-născut are nevoie de mama lui. Din motive evidente, aceasta este o descoperire ştiinţifică adevărată, în contextul în care de mii de ani, în toate societăţile omeneşti pe care le cunoaştem, mamele şi nou-năsacuţii au fost separaţi şi iniţierea alăptării a fost amânată. Cu alte cuvinte rutina era de a neutraliza “instinctul matern protectiv.” Natura acestui instinct mamifer universal este uşor de înţeles când ne imaginăm ce s-ar putea întâmpla dacă cineva ar încerca să ia nou-născutul de la o mamă gorilă care tocmai a născut.

Ar fi nevoie de volume întregi pentru a analiza credinţele şi ritualurile perinatale invazive care au fost raportate într-o mare diversitate de culturi. Nu mai târziu de 1884, cartea Labor Among Primitive Peoples de George Engelmann a furnizat un catalog impresionant de 1001 căi de a interveni în primul contact dintre mamă şi copilul nou-născut. A descris credinţe şi ritualuri ce au apărut în sute de grupuri etnice din toate cele cinci continente (Engleman, 1884).

Exemplul cel mai universal şi interesant de interferenţă culturală este simpla promovare a credinţei că colostrul este stricat sau dăunător pentru copil, şi că este chiar o substanţă ce are nevoie să fie stoarsă şi aruncată (Odent, 2008). Atitudinea negativă vizavi de colostru sugerează că, imediat după naştere, un bebeluş nu trebuie să fie în braţele mamei lui. Aceasta se leagă de un ritual extrem de răspândit şi înrădăcinat, reprezentat de graba de a tăia cordonul ombilical. Mai multe credinţe şi ritualuri pot fi văzute ca parte a a celeiaşi interferenţe, întărindu-se unele pe celelalte.

Potenţialul enorm al omului de a se amesteca în relaţia nou-născutului cu mama lui este universal. Pe parcursul celor şase luni pe care le-am petrecut ca “extern” (student medical cu responsabilităţi clinice minore) într-o unitate de maternitate dintr-un spital în Paris, în 1953, rutina pentru moaşă era de a tăia imediat cordonul ombilical şi de a da bebeluşul unei asistente. Nu am auzit la acea vreme de vreo femeie care să încerce să stabilească un contact piele-pe-piele cu nou-născutul. Condiţionarea culturală era prea puternică. Toată lumea era profund convinsă că nou-născutul are nevoie să fie îngrijit de urgenţă de către altcineva. Pe acea vreme, pe perioada şederii lor în materntate nou-născuţii stăteau la neonatologie. Mamele erau în altă parte. Nimeni nu s-a gândit vreodată că ar putea sta împreună.

Progresele ştiinţifice

Această referire la condiţionarea culturală adând înrădăcinată este un pas necesar pentru a evalua importanţa progreselor ştiinţifice care au început în anii 1960. O nouă generaţie de studii umane a fost inspirată de ceea ce am învăţat de la mamifere în general, mulţumită fondatorilor etologiei. Aşa am devenit obişnuiţi cu conceptul de perioade critice pentru ataşamentul mamă-copil. Cu alte cuvinte, am înţeles că, printre mamifere în general, există imediat după naştere o perioadă scurtă de timp crucială care nu se va mai repeta. Momentul era potrivit pentru a evalua efectele contactului imediat piele-pe-piele dintre mamă şi nou-născut, ca o intervenţie absolut nouă printe oameni. Numele lui Marshall Klaus şi John Kennel în SUA sunt asociate cu astfel de studii (Klaus & Kennel, 1976). De asemenea studii au fost conduse în Suedia (De Chateau & Wiberg, 1977a; De Chateau & Wiberg, 1977b; Shaller, Carlsson & Larsson, 1979).

Într-un astfel de context alţi cercetători au început să investigheze efectele comportamentale ale hormonilor materni care fluctuează în perioada perinatală. Mai întâi s-au uitat la estrogen, progesteron şi prolactină. Totuşi, până de curând, era o lipsă generală de interes vizavi de efectele comportamentale ale oxitocinei. Putem înţelege de ce. Cercetătorii (şi practicienii) ştiau că perfuziile intravenoase eşuau în a influenţa comportamentul matern (Rosenblatt, 1969). Mai mult, leziuni ale glandei posterioare pituitare ce împiedica descărcarea oxitocinei în fluxul de sânge nu blocau comportamentul matern (Herrenkhol & Rosenerg, 1974). Aceste rezultate negative au fost interpretate ca dovezi concludente că oxitocina nu are nici un rol în comportamentul matern iar aceste credinţe au rămas aproape de necontestat atât timp cât s-a considerat că oxitocina era doar un hormon periferic eliberat în fluxul de sânge de glanda pituitară posterioară.

O nouă generaţie de studii a fost inspirată de dovezile anatomice că oxitocina ar putea să fie eliberată direct în creier şi că există receptori ai oxitocinei. Aceste noi date anatomiceau inspirat de experimentul istoric al lui Cort Pedersen şi Arthur Prange, prezentat pentru prima dată la Academia Naţională de Ştiinţe, SUA, în decembrie 1979. Pedersen şi Prange au deviat “bariera sânge-creier” şi au injectat oxitocină direct în ventriculele cerebrale ale unor şobolani virgini (Pedersen&Prange, 1979). Ei au descoperit că jumătate dintre animale au dezvoltat un spectru complet al comportamentului matern în mai puţin de o oră după tratament. În acest nou experiment şobolanii care au răspuns la oxitocină printr-un comportament matern erau la momentul estrului, asociat cu niveluri în creştere, ridicate sau recent ridicate de estrogeni. Nu numai că aceasta a însemnat că Pedersen şi Prange au demonstrat efectele comportamentale ale oxitocinei, ei sugerau deasemenea că aceste efecte depind de un context hormonal. Din acel moment sute de studii au confirmat efectele puternice comportamentale ale oxitocinei. Este suficient să rezumăm înţelegerea actuală a acestor efecte afirmând că oxitocina este principalul hormon al iubirii.

În acelaşi moment al istoriei s-a demonstrat că mamiferele în general şi femeile în particular îşi controlează durerea din travaliu eliberând substanţe asemănătoare cu morfina, substanţe numite în mod obişnuit endorfine (Csontos et al, 1979; Akil, Watson, Barchas & Li, 1979). Am învăţat deasemena că aceste endorfine (beta-endorfine) stimulează secreţia de prolactină, hormonul maternităţii şi hormonul cheie în lactaţie (Rivier, Vale, Ling, Brown & Guillemin, 1977)

O interes brusc pentru nevoile de bază ale copilului în perioada perinatală a condus la investigarea propriei lui activităţi hormonale. Se pare că în timpul procesului naşterii, fetusul se protejează prin eliberarea de endorfine şi noradrenalină şi, astfel, atinge un echilibru hormonal specific.

În final, mulţumită progreselor în înţelegerea efectelor comportamentale ale hormonilor, şi ţinând cont de faptul că hormonii materni şi fetali nu sunt încă eliminaţi în ora imediat următoare naşterii, a devenit posibilă interpretarea conceptului de perioadă critică pentru ataşament. În timpul acestei faze scurte între naşterea copilului şi delivrenţa placentei fiecare hormon are un rol specific  în interacţiunea dintre mamă şi nou-născut. Trebuie să menţionăm deasemenea că, conform unor studii suedeze, mama are capacitatea să elibereze, imediat după naşterea copilului, un vârf de oxitocină care este mai mare decât nivelul înregistrat pe parcursul naşterii (Nissen, Lilja, Winström & Uvnäs-Moberg, 1995). Cum eliberarea oxitocinei este înalt dependentă de factorii de mediu, este esenţial să menţionăm că atingerea acestui vârf este posibilă cu condiţia ca mama, după o naştere nemedicalizată, să nu fie distrasă de la a-şi descoperi bebeluşul ei. Este semnificativ faptul că imediat după naşterea unui bebeluş o femeie are capacitatea să elibereze cel mai înalt vârf de hormoni ai iubirii.

Perspectiva hormonală a jucat un rol important în explicarea în limbaj ştiinţific că un bebeluş are nevoie de mama lui şi, astfel, în contestarea a mii de ani de condiţionare culturală. A inspirat un nou tip de observaţie clinică. Am învăţat că atunci când are loc o interacţiune liberă nederanjată şi neghidată între mamă şi copil există o mare probabilitate ca bebeluşului să nu-i ia prea mult timp să găsească sânul: bebeluşii umani îşi manifestă “reflexul de ataşare la sân” (căutarea sânului) în prima oră după naştere, într-o perioadă în care mama este încă într-un echilibru hormonal şi are astfel capacitatea de a se comporta într-un mod instinctiv “animalic”. Rezultatul comportamentului complementar dintre mamă şi nou-născut este iniţierea timpurie a alăptării (Odent, 1977; 1978). Din motive evidente, nimeni nu a ştiut, înainte de anii 1970, că bebeluşul uman a fost programat să găsească sânul în ora imediat următoare naşterii. Acesta este deasemenea momentul în care s-a dezvoltat brusc interesul asupra conţinutului colostrului uman. După mii de ani de conotaţii negative, colostrul uman a fost oficial recunoscut ca o substanţă preţioasă.

 

Nevoile de bază dintr-o perspectivă bacteriologică

 

Astăzi perspectiva bacteriologică a devenit cea mai eficientă în inspirarea unor întrebări utile legate de calea naşterii (perineală sau abdominală) şi de locul naşterii (mediu familiar vs. mediu nefamiliar).

Din cele mai timpurii zile ale microbiologiei până în anii 1970, unul dintre rolurile moaşelor şi ale doctorilor implicaţi în naştere a fost să protejeze nou-născuţii de microbi, inclusiv de cei proveniţi de la mamă. Era obişnuită raderea mamei în zona perineală la începutul travaliului, efectuarea unei clisme şi dezinfectarea mamelonului.

Un nou pas în isotria înţelegerii naşterii dintr-o perspectivă bacteriologică a început cu studiile ce au demonstrat că, comparativ cu placenta altor mamifere, placenta umană este foarte eficientă în trasferul de Imunoglobulină G (IgG) către fetus (Virella, Silveira Nunes & Tamagnini, 1972). În timp ce la specia noastră, nivelul de IgG la un nou-născut aflat la termen este de cel puţin 100% din nivelul matern, în cazul bovinelor, de exemplu, acest nivel poate fi de sub 10%. În mod clar preocupările principale nu sunt la fel la oameni, cum sunt la alte mamifere. Viţelul nou-născut este imediat dependent de anticorpii furnizaţi de colostrul timpuriu. Cu alte cuvinte, printre multe specii de mamifere, cum ar fi bovinele, colostrul, în sensul cel mai strict, este vital. La oameni, preocuparea principală trebuie enunţată diferit: ce microbi vor fi primii care vor coloniza corpul nou-născutului lipsit de germeni? Un concept bine cunoscut folosit de bacteriologi este un motiv pentru a da o mare importanţă acestei întrebări. “Cursa pentru suprafaţă” înseamnă că cei care sunt câştigătorii cursei de a atinge un teritoriu lipsit de germeni vor fi stăpânitorii acelui teritoriu. Acest concept a avut implicaţii practice. În timpul epidemiilor în secţiile de neonatologie s-a descoperit faptul că s-ar fi putut preveni colonizarea bebeluşilor cu stafilococi virulenţi printr-o contaminare timpurie voluntară (nazală sau ombilicală) cu un tip de stafilococi selectaţi pe baza virulenţei lor foarte scăzute şi a vulnerabilităţii lor la penicilină (Dubos, 1966).

Este clar astăzi că naşterea înseamnă intrarea într-o lume a microbilor şi că, dintr-un punct de vedere bacteriologic, un nou-născut are nevoie ideal să fie în contact cu o singură persoană – mama lui. Este deasemenea clar că mamiferul uman a fost programat să intre în lume prin zona perineală cea mai bogată din punct de vedere bacteriologic: aceasta este un soi de garanţie că bebeluşul nou-născut – în special tractul lui digestiv şi pielea lui – va fi imediat contaminat de o mare varietate de gemeni prietenoşi purtaţi de mama lui.

Totuşi, regula generală a unui transfer placentar uşor de anticorpi, în mod special intens după săptămâna 38 de sarcină (Cederqvist, Ewoll & Litwin, 1978) trebuie să fie ajustată. Trebuie să se ţină cont de faptul că sunt patru clase de IgG şi că transferul  subclasei 2 nu este atât de eficient ca şi transferul celorlalte subclase (Garty, Ludomirsky, Danon, Peter & Douglas, 1994; Hashira, Okitsu-Negishi & Yoshino, 2000). Aceasta este o cale de a interpreta vulnerabilitatea aparent misterioasă a bebeluşilor umani – în special a celor prematuri – la streptococul B transmis de la mamă.

Vom constata că de mii de ani în toate grupurile umane s-a intervenit într-un mod dramatic în procesul colonizării microbiene a corpului nou-născutului, atât timp cât, ca o regulă generală, mamele şi nou-născuţii au fost separaţi şi iniţierea alăptării a fost amânată.

Astăzi, în epoca medicalizării naşterii, sunt căi noi şi evidente de a interveni. Este uşor să convingi pe oricine că bebeluşii născuţi vaginal şi bebeluşii născuţi prin cezariană intră în lumea microbilor pe căi diferite. Mai mult, expunerea fetuşilor la antibiotice în timpul perioadei perinatale este comună. Antibioticele sunt folosite în situaţii frecvente cum ar fi în situaţia detectarea streptococului B, în situaţia ruperii premature a membranelor şi deasemenea în operaţiile cezariene: anumite organizaţii de sănătate publică, cum ar fi NICE (Institutul Naţional de Excelenţă Clinică) recomandă în mod oficial administrarea de antibiotice înainte de începerea unei cezariene (NICE, n.d.). În toate aceste situaţii folosirea antibioticelor este disputată. În contextul ştiinţific actual, există o nevoie de studii fezabile pentru a limita expunerea fetuşilor la aceste antibiotice în perioada perinatală. Să menţionăm, de exemplu, studiile in vitro asupra efectelor alicinei (componentă activă a usturoiului) asupra streptococului B (Cutler et al, 2009).

Naşterea dintr-o perspectivă bacteriologică a devenit un subiect fierbinte într-o perioadă în care acumularea datelor sugerează că modul în care corpul unui nou-născut este colonizat imediat după naştere poate avea consecinţe pe termen mediu şi lung. Putem rezuma cunoştinţele actuale afirmând că, atunci când s-a stabilizat, flora intestinală umană nu mai poate fi uşor de modificat, ca şi cum ar fi o trăsătură de personalitate.

Printre consecinţele pe termen mediu, să menţionăm concluzia studiilor ce compară activitatea celulelor cu acţiune imunitară din sângele copiilor născuţi pe cale vaginală cu cei născuţi prin cezariană (Molloy et al, 2004). Influenţa felului în care un bebeluş este născut asupra răspunsului imunitar este încă detectabilă la vârsta de şase luni (Gronlund et al, 1999). Să menţionăm deasemenea studiile finlandeze care au examinat flora fecală a 34 de copii născuţi pe cale vaginală cu cea a 30 de copii născuţi prin cezariană cu profilaxie antibiotică, la vârsta de la 3 la 5, 10, 30, 60 şi 180 de zile. Colonizarea fecală a copiilor născuţi prin cezariană a fost întârziată. Flora fecală era încă deranjată la vârsta de şase luni la copiii născuţi prin cezariană (Gronlund, Lehtonne, Eerola & Kero, 1999).

Studii recente în mai multe câmpuri ale medicinei au demonstrat consecinţele pe termen lung ale modului în care flora intestinală este stabilită în perioada perinatală, în relaţie cu modul şi locul naşterii. După un studiu olandez, naşterea vaginală acasă, comparativ cu naşterea vaginală la spital este asociată cu o scădere a riscului de eczeme, sensibilitatea la alergeni din mâncare şi astm. Analiza statistică a arătat că efectele modului şi locului naşterii asupra unor rezultate atopice au fost mediate de o colonizare dificilă (van Nimwegen et al, 2011). Rezultatele unui studiu surprinzător în revista Nature au precizat că flora intestinală este un factor ce contribuie la patofiziologia obezităţii. Populaţia microbiană din intestin este diferită la persoanele obeze comparativ cu cele slabe: printre şoareci şi oameni, obezitatea este asociată cu schimbări în abundenţa relativă a două diviziuni de bacterii dominante (Bacteroidetes şi Firmicutes) (Turnbaugh et al, 2005). O nouă generaţie de studii ale florei intestinale poate stabili noi legături între obezitate şi diabetul de tip 2 atât timp cât populaţiile de bacterii din intestinele diabeticilor diferă de cele ale non-diabeticilor (larsen et al, 1010).

Cele mai neaşteptate căi de cercetare legate de flora intestinală ar putea fi în domeniul tulburărilor mentale şi de comportament. Datele provenite din experimentele pe animale sugerează că există o perioadă critică devreme în viaţă când microorganismele din intestin afectează creierul şi schimbă comportamentul mai târziu în viaţă (Heijtz et al., 2011).

Nu putem separa întrebările legate de colonizarea microbială a tractului digestiv de întrebările legate de colonizarea gurii. The Journal of Dental Research a publicat un studiu oficial ce demonstrează că modul naşterii (pe cale vaginală comparativ cu operaţia cezariană) afectează microbiota orală a copiilor şi deci sănătatea dentară mai târziu în viaţă (Lif Holgerson, Harnevik, Hernell, Tanner & Johansson, 2011).

Cum până acum cele mai multe studii s-au concentrat pe colonizarea tractului digestiv, trebuie să realizm că trilioane de bacterii, fungi, virusuri, archae şi mici artopode colonizează suprafaţa pielii, însumând microbiomul pielii. Este de aşteptat ca această colonizare microbiană a pielii să afecteze într-un mod critic dezvoltarea funcţiei imune a pielii … o altă direcţie vitală de cercetare (Capone, Dowd, Stamatas & Likolovski, 2011).

Toate aceste consideraţii referitoare la colonizarea microbiană a corpului nou-născutului sugerează diferenţele clare între naşterile prin zona perineală bogată din punct de vedere bacteriologic  şi cele prin cezariană. Deasemenea ne determină să analizăm prin contrast naşterile într-un mediu familiar şi naşterile în medii nefamilaire.

De la nevoi la drepturi

Astăzi, este posibil să rezumăm în limbaj ştiinţific cum nevoile de bază ale bebeluşilor umani ar trebui să fie împlinite: ideal, un bebeluş nou-născut ar trebui să fie născut prin zona perineală bogată bacteriologic, după o naştere nemedicalizată, urmată de o interacţiune liberă imediată între mamă şi nou-născut compatibilă cu iniţierea timpurie a alăptării. Este evident că aceste nevoi de bază nu pot fi transformate peste noapte în termeni de drepturi, după mii de ani de naştere cultural condiţionată şi într-un moment în care am ajuns într-o situaţie extremă. În epoca oxitocinei sintetice (folosirea oxitocinei sintetice este de departe cea mai obişnuită intervenţie medicală în naştere) şi a tehnicii simplificate a cezarienei, numărul femeilor, la nivel global, care dau naştere bebeluşului şi placentei mulţumită acestei descărcări a cocktailului de hormoni ai iubirii, devine nesemnificativ.

Pentru a ieşi din această situaţie, primul pas ar fi să redescoperim nevoile de bază ale femeii care dă naştere. Încă o dată trebuie să ne bazăm pe abordarea ştiinţifică, care are puterea să conteste mii de ani de condiţionare culturală. Cum a fost posibil, pe perioada ultimei jumătăţi a secolului XX, să redescoperim nevoile de bază ale nou-născuţilor, presupunem că o redescoperire a acestor nevoi de bază a femeii care naşte, din perspectiva fiziologică, nu este utopică în secolul XXI. De fapt, perspectiva fiziologică poate să ofere deja o înţelegere a procesului naşterii care este în contradicţie completă cu condiţionarea noastră culturală.

Dintr-o perspectivă fiziologică, procesul naşterii apare ca un proces involuntar sub controlul structurii creierului arhaic. Nu se poate ajuta un proces involuntar, dar sunt situaţii în care se poate inhiba. Fiziologia modernă poate să identifice aceste situaţii (cum ar fi situaţiile asociate cu eliberarea adrenalinei sau situaţiile asociate cu stimularea neocorticală). Procesul naşterii are nevoie să fie protejat faţă de aceşti factori inhibitori. În acest context ştiinţific, cuvântul cheie este “protecţie”. Perspectiva fiziologică poate deschide calea către o nouă paradigmă.

Această nouă paradigmă trebuie să fie opusă noului curent de condiţionare dominant. De mii de ani baza condiţionării noastre culturale a fost aceea că femeia nu este capabilă să dea naştere fără o anumită interferenţă culturală. Acest lucru este ilustrat de rădăcinile cuvintelor folosite în limbajul zilnic. De exemplu cuvântul “obstetrică” (din latinescul obstetrix, moaşa) sugerează faptul că o femeie nu poate să nască fără ca cineva să stea în faţa ei (ob-stare). Multe ritualuri au făcut şi mai necesară prezenţa activă a unui agent al mediului cultural. De exemplu, dacă a existat un ritual de mutilare genitală, cineva trebuia să fie acolo să taie cicatricea perienală. Ritualul larg răspândit de grăbire a tăierii cordonului sugerează deasemenea prezenţa unei persoane active.

Această condiţionare culturală adânc înrădăcinată fost reîntărită recent de alţi factori diferiţi de credinţe şi ritualuri. Anumite teorii au avut o astfel de influenţă. De exemplu, teroriile lui Pavlov au stat la originea multor şcoli de naştere naturală promovând ideea că pentru a da naştere o femeie are nevoie de un ghid care să îi spună cum să respire, cum să împingă etc. În epoca video, a fotografiei, a televiziunii nu putem ignora că condiţionarea culturală este determinată în cea mai mare măsură de mesaje vizuale. Să menţionăm efectele puternice ale epidemiei recente de materiale video cu aşa numitele “naşteri naturale”. Aproape întotdeauna mai mulţi oameni înconjoară femeia aflată întravaliu. Tinere generaţii obişnuite cu aceste imagini înţeleg că nevoia de bază a femeii aflate în travaliu este de a fi însoţită de mai multe persoane. Efectele acestor mesaje vizuale sunt întărite de vocabularul modern: de exemplu, pentru a naşte o femeie are nevoie de “un antrenor” (care îşi aduce experienţa) şi de persoane de sprijin (care îşi aduc energia). Mai mult decât oricând mesajul este că femeia nu are puterea de a naşte de una singură.

Trebuie să adăugăm că această condiţionare culturală este acum împărtăşită de o lume de femei şi de o lume de bărbaţi deasemenea. În timp ce tradiţional naşterea era “o treabă de-a femeilor”, bărbaţii sunt acum de cele mai multe ori prezenţi la naştere, într-un moment al istoriei în care cele mai multe femei nu pot să nască bebeluşul şi placenta fără asistenţă medicală. O întreagă generaţie de bărbaţi învaţă că femeia nu este capabilă să dea naştere. Am atins un grad extrem în termeni de condiţionare. Paradigma actuală dominantă are cuvintele ei cheie: ajutor, ghidaj, control, gestionare (gestionarea travaliului), antrenare, sprijin… focusul fiind întotdeauna pe rolul celorlalte persoane şi nu pe cei doi actori obligatorii. În această paradigmă, putem include cercurile medicale şi mişcările pentru naşterea naturală deasemenea. Vor fi diciplinele ştiinţifice ale secolului XXI suficient de puternice astfel încât să facă posibilă schimbarea de paradigmă?

Sunt şi alte motive pentru care nevoile de bază ale bebeluşului nu pot fi transformate uşor în drepturi la nivel individual. Trebuie să avem în vedere diferenţa dintre fiinţele umane şi alte mamifere. Când procesul naşterii este deranjat la mamiferele non-umane (de exemplu printr-o anestezie epidurală sau prin altă intervenţie) efectele sunt spectaculoase şi imediat detectabile la nivel individual: mama nu mai este interesată de puii ei (Krehbiel, Poindron, Lévy & Prund’Homme, 2011). În această privinţă oamenii sunt deosebiţi. Milioane de femei din toată lumea au avut grijă de bebeluşii lor după o naştere cu anestezie epidurală. Ştim de ce comportamentul oamenilor este mai complex şi mai dificil de interpretat decât comportamentul altor mamifere, inclusiv primatele. Înţelegem de ce cercetătorii au nevoie de numere uriaşe pentru a detecta efectele pe termen lung ale modurilor de a da naştere (vezi bogăţia datelor din baza de date a cercetărilor în sănătatea primală: www.primalhealthresearch.com). Acest lucru se datorează faptului că fiinţele umane au dezvoltat căi sofisticate de a comunica. Ele vorbesc. Ele crează culturi. Comportamentul lor este mai puţin influenţat în mod direct de echilibrul hormonal şi mai direct influenţat de contextul cultural. Când o femeie ştie că aşteaptă un bebeluş, ea poate manifesta anumite comportamente materne, în timp ce alte mamifere vor trebui să aştepte până în ziua în care ating un echilibru hormonal specific pentru a fi interesate de bebeluşii lor. Asta nu înseamnă că nu putem învăţa de la mamiferele non-umane. Răspunsurile comportamentale spectaculoase şi imediate ale animalelor indică ce întrebări ar trebui să ne punem despre noi înşine: în ceea ce priveşte fiinţele umane, întrebările trebuie să includă termeni cum ar fi “civilizaţie” sau “cultură”.

A venit timpul să învăţăm să ne exprimăm obiectivele într-un mod pozitiv care să includă o dimensiune colectivă: în contextul ştiinţific actual obiectivul ar trebui să fie centrat pe cât mai multe femei posibil de pe această planetă să îşi poată naşte bebeluşul şi placenta ca urmare a eliberării “cocktailului de hormoni ai iubirii”.

În ciuda acestor dificultăţi inerente naturii lui Homo Sapiens, este realist şi chiar urgent de introdus – într-un fel sau altul –  conceptul de “drepturi ale nou-născuţilor umani”. Aceasta ar trebui să sugereze dreptul femeii gravide de a avea mai multe opţiuni disponibile pentru mediul în care va naşte.

Referinţe

 

 

Akil, H., Watson, S.J., Barchas, J.D., & Li, C.H. Z(1979). Beta-endorphin immunoreactivity

in rat and human blood : Radioimmunoassay, comparative levels and physiological

alterations. Life Science, 24, 1659-1666.

Capone, K.A., Dowd, S.E., Stamatas, G.N., & Nikolovski, J. (2011). Diversity of the human

skin microbiome early in life. Journal of Investigative Dermatology, 131(10):2026-32.

doi: 10.1038/jid.2011.168.

Cederqvist, .LL., Ewool, L.C., Litwin, S.D. (1978). The effect of fetal age, birth weight, and

sex on cord blood immunoglobulin values. American Journal of Obstetrics and

Gynecology, 131(5), 520-525.

Csontos, K., Rust, M., Hollt, V., Mayer, W., Kromer, W., & Teschemacher, H.J. (1979).

Elevated plasma beta-endorphin levels in pregnant women and their neonates. Life

Science, 25, 835-44.

Cutler, R.R., Odent, M., Hajj-Ahmad, H., Maharjan, S., Bennett, N.J., Josling, P.D., … &

Dall’antonia ,M. (2009). Cutler RR, Odent M, Hajj-Ahmad H, Maharjan S, Bennett

NJ, Josling PD, Ball V, Hatton P, Dall’antonia M. In vitro activity of an aqueous

allicin extract and a novel allicin topical gel formulation against Lancefield group B

streptococci. Journal of Antimicrobial Chemotherapy, 63(1), 151-154.

De Chateau, P, & Wiberg, B. (1977a). Long-term effect on mother-infant behavior of extra

contact during the first hour postpartum. I. First observations at 36 hours. Acta

Paediatrica Scandanavica, 66, 137.

De Chateau, P., & Wiberg, B. (1977b). Long-term effect on mother-infant behavior of extra

contact during the first hour postpartum. II. Follow-up at three months. Acta

Paediatrica Scandanavica, 66, 145.

Dubos, R. (1966). Staphylococci and infection immunity. American Journal of the

Diseases of Childhood, 105, 643-45.

Engelmann, G.J. (1884). Labor Among Primitive Peoples. St. Louis: J.H. Chambers & Co.

http://etext.lib.virginia.edu/toc/modeng/public/EngLabo.html

Garty, B.Z., Ludomirsky, A., Danon, Y., Peter, J.B. & Douglas, S.F. (1994). Placental

transfer of immunoglobulin G subclasses. Clinical and Diagnostic Laboratory

Immunology, 1(6), 667-669.

Gronlund, M.M., Nuutila, J., Pelto, L., Lilius, E.M., Isolauri, E., Salminen, S., … &

Lehtonen, O.P. (1999) Mode of delivery directs the phagocyte functions of infants for

the first 6 months of life. Clinical and Experimental Immunolgy, 116(3), 521-526.

Gronlund, M.M., Lehtonen, O,P., Eerola, E., & Kero, P. (1999). Fecal microflora in healthy

infants born by different methods of delivery: permanent changes in intestinal flora after

cesarean delivery. Journal of Pediatric Gastroenterolgy and Nutrition, 28(1) 19-25.

Hashira, S., Okitsu-Negishim S., & Yoshino, K. (2000). Placental transfer of IgG

subclasses in a Japanese population. Pediatrics International, 42(4), 337-42.

Heijtz, R.D., Wang, Sl, Anuark F, Qian, Y., Bjorkholm, B., Samuelsson, A., … & Pettersson,

S. (2011). Normal gut microbiota modulates brain development and behavior.

Proceedings of the National Academy of Sciences USA,108(7), 3047-52. doi:

10.1073/pnas.1010529108.

Herrenkohl, L.R., & Rosenberg, P.A. (1974). Effects of hypothalamic deafferentation late

in gestationn on lactation and nursing behavior in the rat. Hormones and Behavior,

5, 33-41.

Klaus, M.H., & Kennell, J.H. (1987). Maternal-infant bonding. St. Louis: CV Mosby.

Krehbiel, D., Poindron, P., Lévy, F. & Prud’Homme, M.J. (1987). Peridural anaesthesia

disturbs maternal behaviour in primiparous and multiparous parturient ewes.

Physiology and Behavior, 40, 463-472.

Larsen, N., Vogensen, F.K., Van der Berg, F.W.J., Nielsen, D.S., Andreasen, A.S., …

Jokobsen, M. (2010). Gut microbiota in Human adults with type 2 diabetes differs

from non-diabetic adults. PloS One,5(2),

http://www.plosone.org/article/info:doi%2F10.1371%2Fjournal.pone.0009085

Lif Holgerson, P., Harnevik, L., Hernell, O., Tanner, O.C.R., & Johansson, I. (2011). Mode

of birth delivery affects oral microbiota in infants. Journal of Dental Research,

90(10), 1183-8. doi: 10.1177/0022034511418973.

Molloy, E.J., O’Neill, A.J., Grantham, J.J., Sheridan-Pereira, M., Fitzpatrick, J.M., Webb,

D.W., & Watson, R.W. (2004). Labor Promotes Neonatal Neutrophil Survival and

Lipopolysaccharide Responsiveness. Pediatric Research, 56(1), 99-103.

NICE (n.d.). Updated guideline on caesarean section. www.nice.org.uk/guidance/CG132

Nissen, E,, Liljam G,, Widström, A.M., & Uvnäs-Moberg, K. Elevation of oxytocin levels

early post partum in women. Acta Obstetetrica et Gynecologica Scandanavaca,

74(7):530-533.

Odent, M. (1977). The early expression of the rooting reflex. Proceedings of the 5th

International Congress of Psychosomatic Obstetrics and Gynaecology, Rome.

London: Academic Press, 1117-1119.

Odent, M. (1978). L’expression précoce du réflexe de fouissement (The early expression of

rooting). Les cahiers du nouveau-né (The journal of the newborn) 1-2, 169-185.

Odent, M. (2003). Colostrum and civilization. In: M. Odent The Nature of Birth and

Breastfeeding, 2nd ed. New York: Bergin & Garvey.

Odent, M. (2008). Neonatal tetanus. Lancet, 371, 385-386.

Pedersen, C.S., & Prange, J.R. (1979). Induction of maternal behavior in virgin rats after

intracerebroventricular administration of oxytocin. Proceedings of the National

Academy of Science USA, 76, 6661-6665.

Rivier, C., Vale, W., Ling, N., Brown, M., & Guillemin, R. (1977). Stimulation in vivo of the

secretion of prolactin and growth hormone by beta-endorphin. Endocrinology, 100,

238-241.

Rosenblatt, J.S. (1969). The development of maternal responsiveness in the rat. American

Journal of Orthopsychiatry, 39, 36-56.

 

Schaller, J., Carlsson, S.G., & Larsson, K.. (1979). Effects of extended post-partum motherchild

contact on the mother’s behavior during nursing. Infant Behavior and

Development, 2, 319-324. DOI:10.1016/S0163-6383(79)80041-7

Turnbaugh, P.J., Ley, R.E., Mahowald, M.A., Magrini, V., Mardis, R., & Gordon, J. (2005).

An obesity-associated gut microbiome with increased capacity for energy harvest.

Nature, 444, 1027-1031. doi:10.1038/nature05414.

van Nimwegen, F.A., Penders, J., Stobberingh, E.E., Postma, D.S., Koppelman, G.H.,

Kerkhof, M., … Thijs, C. (2011). Mode and place of delivery, gastrointestinal

microbiota, and their influence on asthma and atopy. Journal of Allergy and Clinical

Immunology, 128(5), 948-55.

Virella, G., Silveira Nunes, M.A., & Tamagnini, G. (1972). Placental transfer of human

IgG subclasses. Clinical & Experimental Immunology, 10(3), 475–478



[1] Acest eseu este reprintat cu permisiunea lui Hermine Hayes-Klein, organizator al Conferinţei Drepturile Omului la Naştere(2012). Acest articol a fost publicat pentru prima dată în Articolele Conferinţei Bynkershoek  pentru Conferinţa Drepturile Omului la Naştere (2012), editor Hermine Hayes-Klein. Accesul gratuit La Primal Health Research Data Bank este oferit prin www.primalhealthresearch.org. Email pentru Dr. Odent la modent@aol.com

 

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns