De la relaţia de cuplu la relaţia de părinţi

scris de Gabriela Dinu-Teodorescu

Atunci când într-un cuplu există dorinţa fiecărui partener de a aduce pe lume un copil, se începe un proces care va conduce partenerii la explorarea unei noi dimensiuni, aceea de părinte. Totul începe cu dorinţa fiecăruia de a da viaţă, o dorinţă inconştientă, profundă, în lipsa căreia procreerea nu poate avea loc. Una din sursele infertilităţii, spunea Salomé, este lipsa dorinţei de a da viaţă, chiar dacă, în mod conştient, pot afirma că îmi doresc asta.

Într-una din cărţile sale ( “Poveşti despre rătăciri, poveşti despre speranţe”), Jacques Salomé povesteşte o altă situaţie, în care o femeie avea dorinţa de a nu avea un copil în acel moment şi îşi dorea să aştepte câţiva ani până să devină mamă. Pentru dorinţa ei de a nu rămâne însărcinată atunci, ea decide să ia anticoncepţionale. Şi cu toate acestea, femeia rămâne însărcinată! Nu pentru că ar fi uitat să ia pilula, ci pentru că în interiorul ei exista o dorinţă inconştientă, secretă, ascunsă, total opusă dorinţei conştiente şi care era concurentă cu aceasta, şi anume dorinţa de a da viaţă şi de a deveni părinte imediat. Iar uneori, dorinţa inconştientă este mai puternică şi atunci se poate întâmpla ca dorinţa secretă să fie realizată, chiar dacă conştient există o dorinţă opusă.

Pentru a ne asuma dimensiunea parentală într-un mod conştient şi adult, este nevoie să ne ascultăm şi să vedem dacă există în noi mai multe dorinţe, care sunt diferite pentru femei şi pentru bărbaţi. În cazul femeilor, dorinţele se referă la a da viaţă, a purta în pântece, a naşte şi a-şi asuma rolul de mamă  şi mămică pentru copilul care va veni în viaţa sa. Pentru barbaţi, vorbim de dorinţa de a da viaţă şi de aceea de a-şi asuma rolul de tată şi tătic pentru copil.

Modul în care cineva îşi exprimă verbal dorinţa de a deveni părinte diferă de la o persoană la alta şi poate să evoce viziunea sa asupra relaţiei viitoare cu copilul. De ce ar conta ce cuvinte folosim, atâta timp cât ne dorin şi ne simţim pregătiţi să fim părinţi? Invitaţia de a vă asculta pentru a auzi ce se află în interiorul vostru este una bazată pe ideea comunicării autentice, fără judecăţi de valoare, blamări sau soluţii. Pentru a fi prezenţi în fiecare dintre relaţiile pe care le stabilim cu ceilalţi, avem nevoie să ne ascultăm şi să ne auzim, să acceptăm ceea ce este în interiorul nostru aici şi acum şi să decidem în ce măsura este bun pentru noi şi pentru relaţia cu celălalt şi de aici să începem un proces conştient de relaţionare.

În relaţia cu copilul, părinţii vin cu un bagaj de credinţe, dorinţe, intenţii, aşteptări, nevoi. Toate acestea vor influenţa relaţionarea zilnică, mesajele pe care le va transmite, modul în care va primi ce vine de la copil, modalitatea de disciplinare s.a. Uneori, în relaţia cu copilul sau în relaţia cu celălalt părinte al copilului, simţim cum emoţiile ne copleşesc, furia, dezamăgirea, nemulţumirea îşi fac simţită prezenţa şi poate ne simţim dezarmaţi pentru că ne iubim copiii, ne dorim lucruri bune pentru ei, ne dorim ca ei să fie fericiţi şi totuşi… cu multă iubire şi cele mai bune intenţii, putem să propunem copilului o relaţie în care el să nu se regăsească, să nu se simtă comfortabil, să sufere, să aibă comportamente nedorite de noi. În relaţie se întâmplă totul, în conversaţii, în gesturi, în atitudinile care circulă în relaţie, motiv pentru care consider că avem nevoie să ne ascultăm şi să ne dăm seama de propriile gânduri, credinţe, cuvinte şi de impactul lor asupra relaţiei.

Iată câteva exemple pe care Jacques Salomé le oferă în legătură cu limbajul folosit uneori pentru a exprima dorinţa de a deveni părinte şi posibilele consecinţe asupra relaţiei viitoare, ce decurg de aici. Expresia “vreau să am un copil” poate evoca ideea de posesiune, iar mama poate întâmpina dificultăţi la naştere pentru că nu doreşte să lase copilul să iasă; mai târziu poate propune copilului o relaţie controlatoare, dominantă, manipulatoare, în care să nu îi permită acestuia să se exprime, să existe în afara relaţiei cu ea. Un alt exemplu este cel al expresiei “să fac un copil”, care evidenţiază dorinţa de a “şlefui”, de a modela copilul în funcţie de aşteptările şi dorinţele proprii, existând riscul nerecunoaşterii copilului în toată complexitatea şi caracteristicile sale, sancţionarea trăsăturilor care contravin “modelului” de copil dorit.

Există unele femei care au “dorinţe de copii”, aşa cum o fetiţă îşi doreşte o păpuşă. Ele au o dorinţă ca a unui copil de a avea o jucărie, iar copilul posibil să devină un obiect de joacă. Riscurile ce decurg dintr-o astfel de dorinţă? Copilul nu va avea o mamă, ci o parteneră de joacă ce nu îi va putea asigura cadrul în care să se structureze. Când mama va întâmpina dificultăţi, probabil nu va mai dori să se ocupe de copil, se va sătura, la fel cum te saturi de o jucărie şi este posibil să găsească pe altcineva care să se ocupe de copil (caz fericit, pentru că există riscul neglijării severe, cu consecinţe profunde asupra emoţionalului copilului).  Copiii au nevoie de părinţi, parteneri de joacă îşi pot găsi singuri (a nu se înţelege că jocul nu face parte din relaţia părintelui cu copilul)

Poziţia adultă, conştientă şi asumată este aceea în care există dorinţa de a da viaţă, de a aduce pe lume un copil şi de a-l creşte şi educa.

Există situaţii în care cineva îşi poate dori să dea viaţă, dar nu îşi doreşte să crească si să educe acel copil şi atunci se va întâmpla ca aşteptările sale să fie ca celălalt partener să îşi asume responsabilităţile parentale. Este posibil să cunoaşteţi femei şi/sau  bărbaţi care îşi doresc să aibă un copil şi odată ce acesta vine pe lume, implicarea lor în creşterea şi educarea copilului să fie limitată. De exemplu, bărbaţi care se aşteaptă ca femeile să se ocupe de nevoile copilului, de educaţia lui, ei asumându-şi rolul de a satisface nevoile de bază ale familiei. Sau femei care deleagă unei bunici responsabilitatea creşterii şi educării copilului. Este o opţiune personală şi poate fi în regulă, atâta vreme cât suntem conştienţi de ea şi ne-o asumăm şi, bineînţeles o împărtăşim partenerului de viaţă. Am auzit multe femei nemulţumite de modul în care taţii copiilor lor se implică în relaţiile cu aceştia. Şi cred că asta se întâmplă pentru că aşteptările lor în legătura cu relaţia de părinţi nu au fost comunicate partenerului şi nici aşteptările şi dorinţele celuilalt nu au fost puse în comun. Lipsa comunicării între viitorii părinţi/părinţi poate fi o sursă majoră de conflicte, neînţelegeri, frustrări, nemulţumiri, reproşuri.

Pentru a-mi argumenta afirmaţia de mai sus, legată de delegarea responsabilităţii creşterii şi educării copilului, către o bunică sau o bonă, de exemplu, iată mai departe câteva precizări. Relaţia dintre mamă şi copil şi relaţia dintre tată şi copil nu vor dispărea, ei vor fi în continuare părinţii copilului, ce se schimbă este ceea ce circulă în relaţie ca urmare a limitării timpului petrecut împreună. Funcţia parentală este o funcţie, la fel ca cea dintr-o organizaţie, şi poate fi realizată şi de o altă persoană în afara părinţilor biologici. Copilul are nevoi care se cer a fi împlinite: de a vorbi despre sine, de a fi ascultat, de a primi mâncare şi haine potrivite, de fi recunoscut ş.a., iar aceste nevoi nu depind exclusiv de părinţi. Să ne imaginăm copiii cu tată absent: funcţia de părinte poate fi asumată de un alt bărbat, posibil noul soţ al mamei, care să construiască cu copilul o relaţie frumoasă în care să îl asculte, să îl valorizeze, să îi ofere spaţiul de care are nevoie, încurajările şi propriul model masculin. Copiii aflaţi în grija asistentelor maternale, sunt un alt exemplu şi auzim, destul de frecvent, de copii de care se ocupă bunicii. Şi aceşti copii se pot simţi mulţumiţi şi împliniţi şi pot creşte frumos şi armonios, pentru că nevoile lor sunt împlinite.

Dacă modul de creştere şi educare a copilului şi responsabilităţile fiecărui părinte nu au fost puse în comun, se poate oricând face ceva. Ca mamă, îi pot cere tatălui copilului, în relaţia noastră de părinţi, să îşi asume responsabilităţile ce îi revin, după ce, în prealabil am vorbit despre ele şi am ajuns la o soluţie comună. Pot crea spaţiu şi pot încuraja relaţia copilului cu tatăl lui, fără a interveni în această relaţie şi fără a o media. Pentru că există trei relaţii: relaţia de părinţi, relaţia tatălui cu copilul şi relaţia mamei cu copilul, fiecare unică şi aparţinând doar celor doi implicaţi în relaţie.

În momentul în care copilul s-a născut, cei doi parteneri adaugă dimensiunii de cuplu o nouă dimensiune, cea de părinţi, şi implicit o nouă relaţie. Relaţia de cuplu este diferită de relaţia de părinţi. În relaţia de cuplu, cei doi s-au angajat să formeze un cuplu împreună şi împărtăşesc un vis de viaţă în comun. Sunt bărbat şi femeie. În relaţia de părinţi, obiectivul fiecărui părinte este acela de a găsi cele mai potrivite mijloace pentru copil de a-l creşte şi de a-l educa, împreună cu celălalt.  Scopul părinţilor este să susţină copilul să devină un adult independent fizic, emoţional, afectiv, relaţional. Îşi pot atinge scopul împlinind nevoile de bază, educaţionale şi relaţionale ale copilului, până când acesta va putea să se ocupe singur de ele.

Noi, în calitate de părinţi, ne acompaniem copiii, le suntem alături din postura de adult, pentru ca ei să poată să crească şi să ne părăsească pentru a se integra în societate, pentru a-şi trăi viaţa lor, cu tot imprevizibilul şi necunoscutul din ea. Cum hrănim fiecare dintre noi relaţia cu copilul nostru, va influenţa maniera în care viitorul adult va propune şi va accepta relaţii bune pentru el, va fi capabil să gestioneze situaţiile mai dificile, îşi va urmări scopurile şi va fi mulţumit şi împlinit cu viaţa sa.

Mai multe despre Metoda ESPERE® şi atelierele de comunicare relaţională pentru părinţi susţinute la Prăvălia Părinţilor, puteţi afla pe pagina Prăvaliei Părintilor şi a Asociaţiei AVATAR.

Gabriela Dinu-Teodorescu

  • Consultant comunicare relaţională în Metoda ESPERE, în curs de validare
  • Trainer educaţie non-formală pentru tineri
  • Facilitator teatru forum
0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns