Atasamentul prenatal

Ataşamentul prenatal

Articol preluat, tradus şi adaptat de Claudia din The Journal of the Association of Prenatal and  Perinatal Psychology and Health, Volume 25, Issue 1. Toate drepturile rezervate APPPAH.

Autor: Gerhard Schroth

REZUMAT: Ataşamentul Prenatal (Bindungsanalyse după Raffai) oferă posibilitatea creării unui ataşament intens între mamă şi făt, posibilitatea de a fi martorii dezvoltării fătului în uter, de a conştientiza traumele prenatale cât şi de a avea şansa vindecării imediate. Astfel, metoda este în acelaşi timp un instrument pentru cercetarea pre- şi perinatală, pentru întărirea ataşamentului între mamă şi făt dar şi de mare ajutor în uşurarea procesului naşterii. După naştere, bebeluşul are un nivel remarcabil al stimei de sine şi acces complet la potenţialul personal.

ÎNCEPUTURILE ATAŞAMENTULUI PRENATAL (AP) – Ataşamentul prenatal (AP) originează în anii 1990, când Jenö Raffai, ungur, a realizat o cercetare psihanalatică de bază cu pacienţi tineri schizofreni. În timpul acestor tratamente a observat o constelaţie psihodinamică specială, şi anume o lipsă a graniţelor interioare între pacienţii respectivi şi mamele lor în copilăria timpurie, ce a creat confuzie asupra realităţii. Jenö Raffai a presupus ulterior că schizofrenia originează în perioada gestaţiei, dacă graniţele interne între mamă şi făt nu sunt bine stabilite. Acest fapt creează o distorsiune a realităţii, astfel încât percepţiile şi simţul Sinelui devin confuze. Raffai a dezvoltat ulterior o metodă preventivă care ajuta mamele să realizeze şi să experimenteze graniţele interioare între ele şi copiii nenăscuţi.

METODA ATAŞAMENTULUI PRENATAL (AP) – Ataşamentul Prenatal (AP) începe în mod normal din a 20-a săptămână de sarcină. Este necesar următorul ambient: femeia însărcinată stă întinsă pe o canapea confortabilă într-o poziţie relaxată cu intenţia de a se centra pe percepţiile sale interioare. Sesiunile încep cu un proces de relaxare profund, centrat pe conştientizarea respiraţiei, senzaţiile corporale şi emoţii cu ochii închişi. Centrându-se pe această stare de conştientizare, facilitatorul ajută femeia să intre în contact cu din ce în ce mai multe imagini, aşa cum le cunoaştem din vise. Imaginile sunt înţelese ca simboluri ale cuvintelor, senzaţiilor corporale şi emoţiilor. Procesul începe prin investirea uterului ca organ înzestrat cu viaţă – mama cere permisiunea uterului să permită accesul la bebeluş, astfel încât mama şi bebeluşul să comunice. Raffai sugerează că uterul are o înţelepciune şi o inteligenţă proprie. Gradual, imaginile devin mai frecvente, creând un flux de informaţii şi comunicare între mamă şi făt şi aceasta creează “cordonul ombilical între ambele suflete”. Mamele află cum se dezvoltă bebeluşii lor, despre ce anume ei simt şi de ce au nevoie, chiar şi despre lucruri care pot fi ameninţătoare sau periculoase. Este mult mai uşor şi mai impresionant pentru mame, cât şi lipsit de cheltuieli, sau de proceduri invazive şi periculoase pentru bebeluşi să aflăm informaţii pe această cale, comparativ cu testele ecografice.

ÎMBUNĂTĂŢIRI ALE SARCINII – Raffai recomandă că sarcina şi dezvoltarea bebelşului au un rezultat final mai bun dacă a avut loc această separare interioară între femeia însărcinată şi făt. Dezvoltarea femeii însărcinate din rolul de “fiică a mamei” în rolul de “mamă a bebeluşului ei” înseamnă o separare sănătoasă ce susţine competenţele unei mame în devenire. Înaintea naşterii, este important să aibă loc un un al doilea proces al separării între femeia însărcinată şi făt pentru o naştere uşoară şi naturală. Este facilitat de un număr de paşi expliciţi. De exemplu, nou-năcutul este invitat să-şi ia “la revedere” de la lumea interioară a mamei lui. Apoi mama arată fătului mediul în care părinţii vor trăi împreună cu copilul şi persoanele care vor întâmpina nou-născutul după naştere. Apoi, mama şi bebeluşul “vorbesc” separat despre experienţele lor din timpul sarcinii. Povestea pe care mama o spune este parţial sau câteodată complet diferită de povestea spusă de bebeluş. Aceasta clarifică faptul că bebeluşul are propria sa minte, percepţii şi experienţă şi ia propriile sale decizii. Ca un ultim pas, se simulează naşterea în sine ca o “repetiţie finală” într-un training mental şi sunt explicate procedurile postnatale. În funcţie de momentul începerii, sunt necesare în jur de 20-30 de sesiuni pentru întregul proces.

IMPORTANŢA TATĂLUI – Rolul important al tatălui în procesul Ataşamentului Prenatal (AP) ar trebui de asemenea discutat. Cercetările asupra Ataşamentului Prenatal (AP) au dovedit că fătul este conştient de prezenţa tatălui şi de prezenţa altora de asemenea. Aşadar tatăl are de asemenea şansa de a realiza un ataşament prenatal timpuriu cu fătul. El este important pentru făt încă de la început şi rolul lui este de a furniza “un uter social” pentru soţia lui însărcinată. Aceasta înseamnă crearea unui spaţiu sigur pentru sarcină, permiţând mamei să experimenteze schimbări importante în uterul şi în corpul ei şi să împărtăşească schimbările din viaţa ei. Tatăl este încurajat să participe la cât mai multe sesiuni cu putinţă. În plus, este invitat să contacteze şi să comunice cu bebeluşul acasă cântându-i cântecele, spunându-i poveşti, cititndu-i poezii şi să îmbrăţişeze şi să atingă uterul în fiecare zi.

10 REZULTATE OBIŞNUITE ALE ATAŞAMENTULUI PRENATAL (AP)

  1. Percepţiile interioare ale mamei sunt bine acordate la sarcină şi la făt. Ea are acces atât la propria ei înţelepciune cât şi la cea a bebeluşului.
  2. Abilităţile ei feminine naturale sunt întărite de Ataşamentul Prenatal (AP) şi creează asertivitate şi siguranţă în timpul naşterii.
  3. Mama şi copilul devin o echipă bună şi experimentează mai puţină anxietate şi durere.
  4. Este depus un efort mai mic în naştere şi apar mai puţine complicaţii.
  5. Necesitatea intervenţiilor obstetricale scade semnificativ.
  6. Naşterile prin cezariană au scăzut cu 6% în Ungaria cu metoda Ataşamentului Prenatal (AP), comparativ cu norma de 30% sau mai mult. Astfel, naşterea este mai sigură şi costă mai puţin.
  7. Din 1200 de sarcini tratate de Raffai, ratele naşterilor premature erau mai mici de 0,1 % comparativ cu media de peste 8%.
  8. Trauma la naştere este de o intensitate scăzută aşa cum se constată din observarea creaniilor normale, rotunde şi plânsul slab după naştere (tipic, mai puţin de 20 de minute pe zi).
  9. Bebeluşii sunt curioşi să observe lumea, stabili emoţionali, maturi social şi au un acces complet la potenţialul personal.
  10. Dorm mai puţin în timpul zilei, dar mai mult şi mai profund noaptea, cu puţine treziri, astfel încât părinţii au mai puţin de suferit de pe urma tulburărilor de somn.

Dacă lucrăm cu Ataşamentul Prenatal (AP), trebuie să fim pregătiţi să împingem frontierele ştiinţei către o nouă conştiinţă şi să extindem imaginea umanităţii. Întâlnim în acest proces nu numai o relaţie deosebit de semnificativă între mamă şi bebeluşul nenăscut ci şi dimeniunea spirituală a existenţei umane (Grof, 1985). Devenim martorii direcţi ai încarnării unui suflet. Nu putem trece cu vederea acest lucru dacă vrem să înţelegem suficient contextul în care funcţionează Ataşamentul Prenatal (AP). Adresându-ne într-un mod deschis şi imparţial fetusului prin Ataşamentul Prenatal (AP) aducem o contribuţie fundamentală viitorului dezvoltării intelectuale, emoţionale şi psihosociale ale acestei fiinţe umane (Huther, 2005). Avem numai această şansă.

                Raffai şi Hidas subliniază în cartea lor, Nebelschnur der Seele (Cordonul ombilical al sufletului), “În experienţa noastră totuşi, viaţa unei fiinţe umane începe cu cel puţin două generaţii mai devreme: în casa bunicilor materni şi paterni. Moştenim nu numai predispoziţia genetică şi cromozomii noştri ci şi cadrul epigenetic, social şi cultural, moştenirea noastră psihosocială.” (2006, p. 17). Găsesc că această frază are o semnificaţie de bază dacă vrem să înţelegem  pe deplin cursul destinului vieţilor oamenilor. Aş vrea să merg cu un pas mai departe şi să vă demonstrez în acest studiu de caz că este necesar de asemenea să luăm în considerare şi generaţia străbunicilor. (Schroth, 2009).

                Acest studiu de caz nu prezintă un caz simplu, de rutină, de lucru cu Ataştamentul Prenatal (AP), ci este destul de complex şi, pe alocuri mult încărcat cu poveşti de viaţă în care violenţa fizică şi emoţională este aproape întotdeauna prezentă, deşi uneori iese la suprafaţă sub forma unor simptome fizice sau psihologice. Vreau să vă demonstrez ce impact impresionant are metoda Ataşamentului Prenatal (AP) şi să îi testez limitele.

Istoria biografică a trei generaţii

                Următorul studiu de caz prezintă povestea unei femei în vârstă de 30 de ani aflată în a 20-a săptămână de sarcină. Mi-a fost recomandată de către obstetricianul ei responsabil din cauza unei crize emoţionale majore. Cu puţin timp înainte de această criză ea fusese internată în spital suferind de  pielonefrită acută infecţioasă. Tratamentul intensiv cu antibiotice şi reacţiile alergice severe la acesta au condus la aproape pierderea sarcinii. La prima noastră întâlnire mi s-a părut a fi serios afectată atât fizic cât şi psihologic. Ea însăşi şi-a exprimat îndoielile cu privire la capacitatea ei de a duce sarcina la termen şi chair avea intuiţia că va muri după ce va naşte. În viaţa ei de până atunci ea a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a fi numită funcţionar public în învăţământ. Pentru a realiza acest lucru ea şi-a depăşit propriile capaciţăţi şi deseori a ajuns acasă extenuată în ciuda succesului pe care îl avea la şcoală. Această dorinţă exagerată de a reuşi îşi avea rădăcinile într-o stimă de sine alarmant de scăzută care fusese prezentă de asemenea la ambele figuri parentale.

                Femeia însărcinată, pe care o vom numi Barbara, a suferit de la primele semne de sarcină de greţuri intense şi frecvente. Dar acest fapt nu a oprit-o deloc din munca ei, chiar dacă trebuia să se trezească mai devreme cu două ore să “dea afară” înainte de a se duce să predea. Numai în acel punct, după colapsul fizic total, a început să înţeleagă implicaţiile şi să se pregătească să renunţe la muncă pentru restul perioadei de sarcină pentru a avea grijă de ea şi de bebeluş.

                Pe măsură ce privim în urmă de-a lungul biografiei Barbarei, aflăm că tatăl ei a fost un inginer de succes, dar a suferit de alcoolism sever. Astfel, el şi-a terorizat întreaga familie iar poliţia era nevoită deseori să intervină. Barbara, fratele ei şi mama ei s-au supus necondiţionat dorinţelor tatălui ei. Pe de-o parte el era destul de incapabil în a-şi recunoaşte boala cu care se confrunta; pe de altă parte nimeni nu avea voie să ştie de boala lui. Motto-ul lui principal era: “Să nu laşi să se vadă”.  Această atitudine s-a dovedit a fi pentru Barbara un principiu esenţial de viaţă care a făcut imposibil ca ea să aibă grijă de ea însăşi şi de nevoile ei. Mergând şi mai în spate în istoria de viaţă a Barbarei, aflăm că tatăl ei a fost dezgustat de pântecele gravid al soţiei sale pe parcursul sarcinii cu Barbara. El a ameninţat că se va sinucide pentru că nu suporta să o vadă.  În acest punct nu ne miră să descoperim că şi-a lovit soţia în pântece în timpul sarcinii cu Barbara. Mama tatălui, adică bunica paternă a Barbarei, avea 16 ani când a fost deportată într-un lagăr de concentrare la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial de către ruşi deoarece aparţinea de o minoritate etnică persecutată de nemţi.  În lagărul de concentrare a fost violată de către comandantul lagărului şi a fost forţată să ducă sarcina la bun sfârşit. Tatăl Barbarei a fost rezultatul acestui viol. Paternitatea lui a fost întotdeauna ţinută secret, şi nu a aflat despre ea decât cu mult timp după naşterea Barbarei.

                În căutarea unor motive care să justifice de ce mama Barbarei nu a fost în stare să se protejeze pe ea însăşi şi sarcina de distructivitatea tatălui descoperim în istoria ei de viaţă traume majore de altă natură. Bunica maternă a Barbarei a încercat, fără succes, de trei ori să o avorteze pe mama Barbarei. Toată viaţa a trăit respingerea deschisă a bunicii. Mai târziu, în timpul mariajului, s-a supus pe ea şi şi-a supus copiii terorii constante a soţului alcoolic sperând măcar să câştige dragostea şi respectul soţului ei. Astfel ea a încercat cu orice preţ să-şi mulţumească soţul pentru a nu fi alungată, adică pentru a nu fi avortată din nou.

                În istoria transgeneraţională a acestui copil, numit Desiree, vedem experienţe de crimă, abuz, avort şi violenţă fizică. Rădăcinile ajung până la cel de-al Treilea Reich şi la Al Doilea Război Mondial. Consecinţele directe au fost sau sunt diferite forme de violenţă emoţională în prezent, cum ar fi respingerea deschisă, excluderea personală, alcoolismul, negarea conflictelor, conformism servil şi o dorinţă oarbă de a reuşi. În final, toate acestea au lăsat urme majore în sarcina prezentată aici. Problema inconştientă atât a părinţilor Barbarei cât şi a celor două bunici a fost respingerea fundamentală a personalităţii lor.

Este suficient loc pentru un bebeluş?

                Din extrasele textuale ale sesiunilor de Ataşament Prenatal (AP) putem observa cum se reflectă istoria transgeneraţională în sarcina Barbarei cu Desiree: la un nivel simbolic reprezentativ emoţiile interioare ale copilului pot fi înţelese ca răspunsuri la starea de sănătate a mamei şi la fondul experienţelor ei, care rămân parţial inconştiente. Vor fi descrise câteva scene centrale, preluate pe măsură ce Ataşamentul Prenatal (AP) progresează, în care pot fi surprinse efectele incidentelor biografice prezentate anterior.

Prima şedinţă AP (26 săptămâni de sarcină)

                Pe parcursul primei şedinţe Barbara a experimentat imagini interioare ale unui uter rece, dureros de încordat şi inaccesibil. În ciuda ajutorului meu, uterul nu permitea accesul la bebeluş. În timp ce Barbara încerca să mângâie uterul cu mâna ei interioară (Notă: Raffai [1987] foloseşte această metodă a “mâinii interioare” pentru a stabili contactul tactil cu bebeluşul) uterul s-a mişcat puţin iar copilul a părut că se împotriveşte contactului, luându-i ceva timp să se liniştească.

Comentariu: În contrast total cu nevoia idealizată de a avea un copil (semnificaţia numelui Desiree este “cel dorit”), răceala şi respingerea sunt deopotrivă evidente, aşa cum evenimentele anterioare sarcinii au ilustrat. Barbara pare incapabilă să ofere dragoste bebeluşului din pântece. Până în acest punct şi-a pus toată energia în cariera ei pentru a-şi creşte stima de sine. Nu recunoaşte greţurile extreme ca pe un semnal pe care i-l dă corpul. Nu este capabilă să perceapă sau să depăşească apărările inconştiente faţă de sarcină şi nici starea ei de suprasolicitare. Aşa cum ea nu a fost capabilă să-şi respecte propriile nevoi sau pe cele ale copilului la începutul Ataşamentului Prenatal (AP), aşa şi răceala uterului este posibil să fi avut rolul de a ţine la distanţă influenţa dăunătoare, toxică asupra copilului ei.

Şedinţa a treia de AP (27 săptămâni de sarcină)

Barbara descrie în şedinţă cât de slăbită este, că trebuie să aibă grijă de ea şi îi este greu să facă asta. Uterul pare tare ca un vas de metal. Totuşi, în timpul avut la dispoziţie Barbara reuşeşte să se preocupe cu mai multă dragoste de ea şi de bebeluş, şi ca rezultat, uterul îi permite să acceseze imaginea unui copil pentru prima dată. Citez: “Bebeluşul se ghemuieşte îmbufnat în jumătatea stângă a uterului, are capul pe genunchi. În jumătatea dreaptă, unde Barbara simte de obicei dureri extrem de severe, sunt multe obiecte de metal, bare, scaune ruginite, sârmă ghimpată, burghie şi şuruburi. Barbara o ajută pe Desiree să lege obiectele ascuţite şi tăioase cu o sfoară. După aceea Desiree pare epuizată, obosită.”

Comentariu: Deşi vocea înceată, scârţâietoare şi copilărească a Barbarei nu dezvăluie prea mult din stresul ei interior, imaginile sunt clare şi explicite. Obiectele de metal ascuţite, ruginite evocă mai degrabă un morman de gunoaie decât paradisul unui copil. Distructivitatea şi animozitatea care domină familia de origine a Barbarei a trebuit să rămână inconştientă dar apare direct în percepţia bebeluşului şi în imageria simbolică. Discrepanţa uriaşă dintre percepţia de sine a mamei, idealizarea ei de sine şi percepţia copilului asupra situaţiei sunt evidente observatorului extern.

A opta şedinţă AP (32 de săptămâni de sarcină)

În această şedinţă vedem o scenă în care apa rece formează vârtejuri în uter. Citez: “Desiree înoată în apă, se lasă în voia vârtejului, îi face plăcere. După un timp, vrea ca Barbara să o ţină, pentru că începe să obosească. Dar mâinile Barbarei sunt ţepene şi nu poate ţine copilul. Desiree se face mai mică, mai întunecată şi alunecă pe apă. Este fără sprijinul Barbarei. Uitându-se la Barbara, alunecă din ce în ce mai departe. Desiree este speriată. Trebuie să se împotrivească vârtejului pentru a nu fi expulzată. La final, Desiree este nevoită să se salveze singură pentru că mâinile Barbarei sunt prea ţepene şi ea nu o poate ajuta pe Desiree. (Remarca: in fraza originală din limba germană “abtreiben”, tradus aici “expulzat” înseamnă a avorta!)

Comentariu: Ce s-a întâmplat? Prin întrebări simple, am nimerit într-un mod neaşteptat peste conflictul de bază “Cine are mai multe nevoi?” (Barbara sau Desiree) şi a devenit evident, în ciuda tuturor protestelor cum că Desiree este un copil dorit, că problema respingerii (ce a reieşit din istoricul familial) mocnea la suprafaţă şi în Barbara. Este greu pentru Barbara să permită bebeluşului să se apropie de ea, să nu spună nimic despre nevoia spontană de apropiere de Desiree. Apropierea este (inconştient) trăită ca şi o obligaţie. Empatia este greu accesibilă; aşa cum ei însăşi îi este greu să se confrunte cu propriile sentimente de tristeţe şi durere, mânie şi dezamăgire; îi este greu să trăiască bucurie şi plăcere. Barbara se poate accepta foarte uşor ca fiind bolnavă şi, astfel, având nevoie de ajutor. Când percepe nevoia lui Desiree, este incapabilă să o salveze pe Desiree, dar permite ca bebeluşul să fie “expulzat” (adică avortat). În acest punct îmi era clar că era mare nevoie de prezenţa tatălui ca şi forţă constructivă în această bătălie.

A douăsprezecea şedinţă de AP(săptămâna 34 de sarcină)

În şedinţa a douăsprezecea, tatăl (David) este prezent pentru prima dată. În imaginea Barbarei, Desiree arată asemenea unei păpuşi de plastic, fără urechi, fără nas, fără ochi, ale cărei braţe atârnă neajutorate. Întrebarea mea: “Ştie Desiree că David este aici?” determină o schimbare clară în atmosfera şedinţei. Imaginea se schimbă rapid. Desiree devine mai caldă şi mai drăgăstoasă, începe să prindă viaţă. David o ţine în braţe, Desiree este fericita şi străluceşte de plăcere. Barbara totuşi stă deoparte, simţind invidie şi regretând că ea nu poate ţine copilul în braţe. La sfârşitul şedinţei Desiree arată ca şi un bebeluş normal pentru prima dată.

Comentariu: În ciuda sprijinului dat de Ataşamentului Prenatal (AP), Barbara  este cu greu capabilă să simtă afecţiune pentru copilul ei sau apropiere. Până când tatăl nu este cu adevărat prezent situţia internă a Barbarei nu este efectiv stabilizată. Surprinzător, conform spuselor obstetricianului, de la începutul şedinţelor de ataşament prenatal (AP) sarcina nu a mai prezentat risc (medical) şi a înregistrat un progres stabil. De atunci încolo Barbara a devenit capabilă să intre activ în contact şi să atingă bebeluşul în timpul Ataşamentului Prenatal (AP) şi Desiree s-a lăsat de bună voie pe mâna ei.

Pe drumul către un fetus competent: faza separării

                Faza separării are o importanţă deosebită pentru succesul Ataşamentului Prenatal (AP). Aşa cum am menţionat mai devreme, mama şi copilul sunt pregătiţi pe parcursul a nouă şedinţe cu o tematică definită pentru naştere şi deci pentru separarea fizică. Aici, şedinţele a treia şi a patra reprezintă cele mai importante şedinţe din faza separării. La început, mama îşi relatează amintirile, şi copilul ascultă. În şedinţa următoare, bebeluşul îşi aminteşte experienţele şi mama ascultă. Nu este neobişnuit ca mama şi bebeluşul să aibă percepţii diferite. Aceasta este doar o parte din dovada clară a independenţei percepţiilor bebeluşului în uterul mamei cât şi a potenţialului de exprimare ca fiinţă independentă.

                Găsim indicii ale unor experienţe similare în descrierile Alessandrei Piontelli (2002) ale continuumului de paternuri de reacţii prenatale ale gemenilor (observate prin ultrasunete), în comparaţie cu o lungă perioadă de timp după naştere.

A treia şedinţă de separare (săptămâna 36 de sarcină) Barbara îi împărtăşeşte bebeluşului amintirile ei

Barbara menţionează decizia conştientă pe care a luat-o în favoarea bebeluşului când a aflat că este însărcinată. De la început s-a simţit obosită şi a ştiut, “acum va trebui să am energie pentru două persoane”. A suferit de greţuri frecvente şi severe încă din perioada timpurie a sarcinii, s-a simţit slăbită şi epuizată. A depus un efort enorm vrând să gestioneze totul şi a continuat să predea cu regularitate la şcoală. Deşi obstericianul a prevenit-o şi a vrut să-i dea concediu medical, Barbara a fost hotărâtă să continue munca cu orice preţ până când a fost internată în spital cu pielonefrită acută. Din cauza antibioticelor, la care a avut o reacţie alergică severă, durerile şi crampele s-au înrăutăţit. A avut impresia că doctorii au abandonat-o. A crezut că se apropie sfârşitul şi că va muri. S-a temut foarte tare că o va pierde pe Desiree sau îşi va pierde viaţa. Dar Desiree i-a aratat ce este important în acel moment şi că poate să supravieţuiască. Înainte de a rămâne însărcinată, Barbara abia aştepta să aibă o sarcină minunată şi să poarte haine de gravidă. Dar până la sfârşitul sarcinii cel mai important pentru ea era ca Desiree să fie sănătoasă. Barbara ar fi vrut să ştie de ce o durea întotdeauna atât de tare partea dreaptă a pântecelui. Asta s-a întâmplat de asemenea în timpul descrierii ei. Şi-a dat seama dintr-o dată că Desiree nu i-a reprosat niciodata comportamentul ei.

Comentariu: În prezentarea Barbarei aspectele întunecoase ale sarcinii sunt clar subliniate în timp ce aspectele constructive ale sprijinului oferit de Atasamentul Prenatal (AP) şi ale lui David nu par a fi importante. Problema lipsei de stimă de sine a Barbarei, dispoziţia ei depresivă bazală şi lipsa unei conexiuni interne cu bebeluşul rămân laitmotivul descrierii ei.

A patra şedinţă de sepaare (săptămâna 36 de sarcină) Amintirile lui Desiree din sarcină

Descrierea lui Desiree a început cu un mic punct care s-a fixat în partea din dreapta-jos a uterului. A avut nevoie de multă forţă pentru a se ataşa pentru că uterul era alunecos ca o pojghiţă de gheaţă. Desiree era o forţă în mişcare, trebuia să irosească o mulţime de energie şi a trebuit aproape “să se capseze de peretele uterului”. Acest punct a emanat energie asemenea unei mingii de foc, razele lui aveau forma unei lame de coasă. Uterul a fost o cavitate neagră şi nu prea primitoare pentru o lungă perioadă de timp.  Desiree însăşi era singura lumină. Cu toate acestea , s-a dezvoltat şi a prins plăcere în a pluti fără greutate în acest spaţiu. Nu a făcut legătura între starea de greaţă a Barbarei şi ea, era doar deranjant. Cam prin prejma celei de-a patra luni a devenit dificil, cât timp Barbara a primit antibiotice, Desiree a incercat sa sugrume cordonul omblical şi nu putea să oprească nimic pentru ea însăşi. A stat ghemuită în colţ şi nu era sigură dacă a făcut alegerea potrivită de părinţi şi s-a îndoit că există suficientă siguranţă şi putere pentru ea în viaţa de afară. Aici a fost punctul în care şi-a pierdut paradisul. Situaţia a înspăimântat-o pe Desiree. Într-un final  totuşi a decis să-şi continue călătoria vieţii cu un spirit luptător. Ataşamentul Prenatal (AP) a început după criza din spital. Multe imagini din Ataşamentul Prenatal (AP) au început să iasă la suprafaţă şi Desiree a început să capete puteri. Desiree s-arelaxat din nou, nu îi mai era frică. A început să capete suficient de multă hrană. Dar ar fi preferat să fie mai mult îngrijită, îi era dor să fie mângâiată. Îi plăcea când Barbara o atingea.  La sfârşit ajunsese să fie foarte curioasă despre lumea de afară şi nerăbdătoare să se nască.

Comentariu: Povestirea lui Desiree este uimitor de relaxată şi puternică. Elementul constructiv este puternic subliniat şi arată energia individuală a copilului şi voinţa lui de a trăi în ciuda tuturor dificultăţilor şi obstacolelor. Lupta pentru viaţă a lui Desiree se pare că a fost somatizată în partea dureroasă a uterului Barbarei. Desiree a reuşit să-şi depăşească îndoielile cu privire la alegerea greşită a părinţilor.

Ultimele şedinţe şi ultimele patru săptămâni de sarcină au fost surprinzător de lipsite de complicaţii şi Barbara şi Desiree au devenit din ce în ce mai apropiate. Barbara şi-a îmbunătăţit abilităţile de a îi oferi mângâiere lui Desiree şi de a se juca cu ea. Lui Desiree i-a făcut plăcere şi a părut foarte relaxată. La final, Barbara a reuşit chiar să se simtă confortabil cu sarcina şi a acceptat o mai mare apropiere faţă de Desiree. În ultimele şedinţe s-a descris ca bucurându-se de sarcină, dar regreta că această fază era atât de scurtă.

La final, Barbara a intrat în situaţia naşterii cu încredere şi cu puţine temeri. A afirmat că a fost surprinsă de intensitatea durerii din timpul naşterii şi că nu i s-a părut uşor să rămână în contact cu Desiree, dar a insistat să nască fără analgezice în ciuda durerilor severe. Naşterea a durat 24 de ore şi a fost extenuantă pentru ea. Dar asta nu înseamnă că nu a gestionat-o cu bine. Se pare că nu a fost nevoie de prea multe intervenţii din partea obstetricienilor, care s-au arătat foarte încântaţi de rolul Barbarei în naştere.

Desiree s-a născut vaginal la 40 de săptămâni de sarcină. A cântărit 3100 g, a avut 53cm în lungime şi a fost sănătoasă şi voioasă. Desiree a fost un copil cu precădere alert care a observat lumea cu interes şi a recunoscut vocile pe care le-a auzit în trecut. Desiree a avut de la bun început o relaţie foarte apropiată şi frumoasă cu ambii părinţi, cu o preferinţă marcantă pentru tatăl ei faţă de care s-a simţit mai apropiată ca şi personalitate. Desiree a privit lumea grav, aproape critic şi întrebător. Faţa ei se asemăna mai mult cu cea a unui adult decât cu cea a unui copil dar era evident împăcată cu ea însăşi.

Concluzii

Această relatare ne ajută să obţinem informaţii despre detalii intime ale dezvoltării relaţiei prenatale dintre mamă şi copil. De asemenea ne permite să experimentăm prin metoda Ataşamentului Prenatal (AP) cum experienţele nerezolvate de violenţă, care datează cu trei sau patru generaţii în urmă, pot avea influenţe asupra unei sarcini prezente.

Experienţa pozitivă de bază în acest Ataşament Prenatal (AP) este că Barbara a fost în sfârşit capabilă să dezvolte o relaţie bazată pe încredere cu copilul ei şi cu mine, David a avut un rol semnificativ de protector.  Prin Atasamentul Prenatal (AP) dintre mamă şi fetus a fost posibil să schimbăm în bine evoluţia unei sarcini, care de mai multe ori în circumstanţe normale ar fi putut să se termine printr-un avort spontan sau printr-o naştere prematură.

În sfârşit, doresc să subliniez şi altceva ce poate fi luat în considerare: am aflat că acest bebeluş are propria lui percepţie, propria lui personalitate şi propria lui voinţă de care trebuie să ţinem cont. La un moment dat a avut dubii despre corectitudinea alegerii părinţilor lui şi dacă familia va fi suficient de puternică să o sprijine. Dar, după ce pielonefrita infecţioasă a fost depăşită, bebeluşul a decis să lupte pentru existenţa lui şi, cu un sprijin considerabil, a reuşit.

Exact acest mod de a privi sarcina şi naşterea ar putea uşura tinerele mame, cât şi obstetricienii îngrijoraţi, de responsabilitatea excesivă a progresului sarcinii cât şi a naşterii. Toţi ar trebui să fim pregătiţi serios pentru a accepta faptul că bebeluşul este un fetus competent şi să-l includem în ghidarea naşterii. Carisma şi vivacitatea puternică pe care adeseori o observăm pe chipul femeilor însărcinate (şi al taţilor, de asemenea) îşi au rădăcinile în darul spiritual reprezentat de bebeluşul din pântece. Atât timp cât mama şi bebeluşul au format o echipă bună prin Ataşamentul Prenatal (AP), putem spune că aceasta este o perspectivă încurajatare asupra viitorului naşterii.

Bibliografie:

1. Emerson, W. (1996/2000). Collected works I and II: The treatment of birth trauma in infants and children and pre- and perinatal regression therapy. Petaluma, CA: Emerson Training Seminars.

2. Emerson, W. (1997) Birth trauma: The psychological effects of obstetrical interventions. Petaluma, CA: Emerson Training Seminars.

3. Emerson, W. (1999). Shock a universal malady. Prenatal and perinatal origins of suffering. Petaluma, CA: Emerson Training Seminars.

4. Grof, S. (1985). Beyond the brain: Birth, death, and transcendence in psychotherapy. Albany. NY. State University of New York Press.

5. Hüther, G. (2005). Pränatale Einflüsse auf die Hirnentwicklung (Prenatal influences on brain development). In: Krens, I.& Krens, H. (Hrsg) Grundlagen einer vorgeburtlichen Psychologie (Basics of Prenatal Psychology) Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht.

6. Piontelli, A. (2002). Twins: From fetus to child. London: Routledge.

7. Raffai, J. (1995), The psychoanalysis of somatic sensations. The prenatal roots of schizophrenia. International Journal of Prenatal and Prenatal Psychology and Medicine, 7(1), 39-42.

8. Raffai, J. (1997) Mother-child bonding analysis in the prenatal realm. International Journal of Prenatal and Perinatal Psychology and Medicine, 9(4), 407-415.

9. Raffai, J. (1998a). Towards a new psychotherapeutic approach of schizophrenia. Presented at the WPA Symposium, Washington D.C.

10.  Raffai, J. (1998b). Mother-baby bonding analysis: The strange events of a queer world. International Journal of Prenatal and Perinatal Psychology and Medicine, 10(2), 163-173.

11.  Raffai, J. & Hidas, G. (2006). Nabelschnur der Seele (The Soul’s Umbilical Cord). Giessen, Germany: Psychosozial-Verlag.

12.  Raffai, J. (2009). Die Tiefendimensionen der Schwangerschaft im Spiegel der Bindungsanalyse (Deeper dimensions of pregnancy in the mirror of Prenatal Bonding BA). In: Blazy, H (Hrsg) Wie wenn man eine innere Stimme hört (As if you hear an inner voice) pp. 41-50. Heidelberg , Germany: Matthes Verlag.

13.  Schroth, G. (2009). Bindungsanalyse nach Raffai und Hidas. Eine einführung (Prenatal Bonding (BA) by Raffai and Hidas: An introduction). International Journal of Prenatal and Perinatal Psychology and Medicine 21(3-4), 343-347.